by Dumitru COTELEA

Nu putem spune cu precizie când a fost propăvăduit pentru prima dată cuvântul Mântuitorului în Rusia. Un lucru este însă sigur - acela că poporul rus sau ceea ce a însemnat prima lui formă de organizare a fost încreştinat de către cneazul Vladimir, în anul 988 . Evenimentul respectiv este considerat a fi cel care a pus bazele Bisericii în Rusia. Cu toate acestea, nu rezultă că până la încreştinarea Rusiei de către cneaz pe acest teritoriu nu a fost propovăduit cuvântul Mântuitorului, sau că în Rusia nu au fost creştini. De exemplu, Sfântul Apostol Andrei a propovăduit, şi anume în regiunea Kievului, care era centrul politic, dar şi duhovnicesc al Rusiei .
Anul 988 trebuie să fie înţeles ca o dată oficială, în care a fost încreştinată Rusia de către Sfântul Vladimir, care a recunoscut creştinismul ca religie de stat. În timpul cnejilor Dir şi Ascold (842-867), în Rusia existau creştini, iar în timpul conducerii cneazului Igor (+945), în Kiev era deja o comunitate mare de creştini şi biserici . Spre exemplu, după încheierea tratatului cu bizantinii, în zilele imediat următoare, cneazul Igor i-a condus pe ambasadorii greci către colina zeului Perun, care era zeul cel mai important din panteonul slav, şi aici s-a închinat lui, în timp ce creştinii se rugau în biserica cu hramul Sfântul Ilie din Kiev .
Dacă în acea perioadă existau creştini ruşi, atunci se pot pune următoarele întrebări:
- exista o ierarhie în Biserica de atunci?
- dacă exista o ierarhie, atunci cum era structurată?
Preoţii nu puteau să fie băştinaşi, ci erau din Constantinopol sau din Bulgaria. Pentru a demonstra că în Rusia au existat preoţi în acea perioadă, voi aduce următorul exemplu: când Sfânta Olga a mers la Constantinopol în anul 955, printre însoţitori avea şi un prezbiter. Aici ea a primit numele de botez Elena, iar împăratul a devenit naşul ei.
Aşadar, în 988 religia creştină a fost proclamată ca religie oficială în Stat. „Statul” lui Vladimir era însă într-o stare incipientă, din această cauză încreştinarea i-a oferit atât lui, cât şi succesorilor săi, un puternic instrument pentru consolidarea statului. Botezul cneazului Vladimir a fost considerat un act de adopţie de către familia imperială bizantină, fapt demonstrat de faptul că numele de botez al Cneazului era Vasile . Mulţi istorici au văzut în actul de încreştinare adevăratul început al istoriei ruseşti, un adevărat „demaraj” cultural sub influenţă bizantină . Biserica rusă depindea juridic de Patriarhia Constantinopolului. Mitropoliţii erau numiţi de către Patriarh, iar episcopii erau numiţi de către mitropolit cu acordul cnejilor.
În timp ce religia creştină a fost recunoscută oficial, în Rusia a apărut problema organizării canonice a noii biserici. Primind creştinismul din Bizanţ, Rusia era deja legată de Biserica Bizantină, iar Biserica din Rusia trebuia să se supună Patriarhului din Constantinopol. Odată cu primirea creştinismului din Bizanţ a fost adoptată şi ierarhizarea bisericească. Biserica rusă a devenit automat a 61-a mitropolie a Patriarhiei Constantinopolului. Apare întrebarea: cine a fost primul mitropolit al Rusiei? Istoricii au păreri diferite, unii susţinând că primul ierarh important care a fost mitropolit al Kievului, a fost mitropolitul Mihail, iar alţii susţin că mitropolitul Leontie. Istoricii Bisericii Ortodoxe Ruse pledează pentru prima teză, adică pentru cea care vede în mitropolitul Mihail (988-991), primul ierarh pe pământul viitoarei Rusii. După aceşti istorici, Leontie a fost mitropolit abia după moartea mitropolitului Mihail, în anul 991. Primul scaun episcopal a fost oraşul Pereiaslav, iar mai târziu, când cneazul Iaroslav cel Înţelept a construit un imens Sobor in Kiev, scaunul mitropoliţilor ruşi a fost mutat în Kiev .
Primii mitropoliţi ruşi erau aleşi dintre mitropoliţii greci în Constantinopol. În timpul subordonării Patriarhiei Constantinopolului, în Biserica Rusă se cunosc numai două cazuri când au fost aleşi mitropoliţi ruşi chiar de către sinodul episcopilor locali. În 1051, la propunerea cneazului Iaroslav, a fost ales mitropolit preotul Ilarion. După cum era de aşteptat, alegerea a provocat la Constantinopol o mare nemulţumire. Din acest motiv, marele creaz Iaroslav a fost nevoit să cedeze în faţa Patriarhului. În consecinţă, pentru a evita “naţionalizarea” scaunului mitropolitan, cei care au urmat mitropolitului Ilarion erau, în prealabil, aleşi la Constantinopol şi apoi trimişi în Rusia. Se punea astfel în evidenţă starea de subordonare canonică a Bisericii ruse de Biserica-mamă de la Constantinopol.
În 1147, cneazul Iziaslav Mstislavici, fiind informat despre moartea mitropolitului, a chemat episcopii ruşi la un Sobor în Kiev şi l-a ales ca mitropolit pe rusul Clement Smoleatici. După moartea cneazului Iziaslav şi venirea la putere a cneazului Iurie Dolgorukov, mitropolitul Clement Smoleatici, fiind influenţat de către patriarh şi cneaz, a fost nevoit să elibereze scaunul mitropolitan. În acelaşi timp, Patriarhul Constantinopolului l-a trimis pe candidatul său, mitropolitul Constantin. După moartea cneazului Iurie Dolgorukov, în 1157, fiul lui Iziaslav, Mstislav Iziaslavici, a încercat să-l repună în drepturi pe mitropolitul Clement. Această încercare a eşuat, pentru că unchiul cneazului Mstislav, cneazul de Smolensk - Rostislav Mstislavici, ajunsese cneaz în Kiev şi urmărea o alta politică de relaţii strategice cu Bizanţul.
În lupta pentru scaunul de cneaz, Rostislav s-a temut că mitropolitul Clement Smoleatici o să-l susţină pe nepotul său, cneazul Mstislav Iziaslavici, şi nu pe el. Aceasta a dus la un conflict de durată, care a fost aplanat numai după ce au fost înlăturaţi de la scaunul mitropolitan ambii mitropoliţi. După aceste evenimente, Patriarhul Constantinopolului a trimis în Rusia în anul 1161 pe mitropolitul Teodor Grecul. După moartea mitropolitului Teodor în anul 1163, cneazul Rostislav Mstislavici (care a ajuns în scaun în 1159) a încercat să-l readucă în drepturi la scaunul mitropolitan pe acelaşi mitropolit Clement Smoleatici. Patriarhul Constantinopolului a fost însă de data aceasta mai rapid şi, imediat după moartea mitropolitului Teodor, a trimis deja în Rusia un alt mitropolit .
În timpul atacului tătaro-mongol din 1240, moare Mitropolitul Iosif al Kievului. După căderea Kievului sub barbari şi după moartea mitropolitului Iosif, Patriarhul Contantinopolului a încetat să mai trimită mitropoliţi în Rusia. În Contantinopol nu mai existau candidaţi pentru scaunul mitropolitan din Rusia, deoarece se afla sub ocupaţie tataro-mongolă. Din acest motiv, scaunul a rămas vacant zece ani. Datorită acestor circumstanţe, Patriarhul Constantinopolului a fost de acord ca rusul Chiril sa fie numit mitropolit. Candidatura acestuia a fost propusă de cneazul Daniil Romanovici. Înscăunarea Mitropolitului Chiril a fost făcută chiar de către Patriarh în anul 1520. Cu toate acestea Patriarhul a afirmat că nu renunţă la drepturile sale asupra Mitropoliei Kievului. De fapt, Patriarhul a recurs la această soluţie numai datorită faptului că Rusia se afla într-o perioadă politică precară. El avea convingerea că mai târziu, după depăşirea acestei etape, la conducere se vor afla din nou mitropoliţi greci. Se remarcă faptul că Patriarhul era de acord ca mitropoliţii în Rusia să fie de naţionalitate rusă. Totuşi exista o condiţie: cei care candidau pentru acest rang puteau fi hirotoniţi numai în Constantinopol. Aceste excepţii au avut loc datorită anumitor împrejurări politice care au avut loc în Rusia. Odată cu aceste modificări, s-au schimbat şi relaţiile dintre Constantinopol şi Rusia. Pe la mijlocul secolului al XIV-lea, în Rusia începuse procesul de unire a cnezatelor într-un singur Stat. Începuse centralizarea puterii civile, dar şi bisericeşti. Conducerea centrală a statului se afla în Moscova. În acest context, scaunul mitropolitan a fost mutat în oraşul Vladimir, un nou centru politic. Aflându-se în oraşul Vladimir, mitropoliţii comunicau mai uşor cu cnejii din Moscova. Cu timpul, odată cu venirea la conducere a mitropolitului Petru (1308 – 1326), conducerea Bisericii s-a mutat în Moscova .
În anul 1328, la conducerea statului urca cneazul Ivan Danilovici Kalita. Din acel moment, cnejii din Moscova au început să obţină titlul de Mari cneji ai Moscovei şi ai întregii Rusii. În această perioadă şi în contextul unei noi poziţionări a Rusiei faţă de puterea imperială bizantină, slăbită din interior şi ameninţată din exterior, a început să se declanşeze lupta pentru independenţa totală a Bisericii Ortodoxe din Rusia. Proiectul de emancipare canonică urma să se încheie abia odată cu proclamarea Patriarhiei Moscovei la jumătatea secolului al XV-lea.
Pe parcursul a şapte ani, Biserica din Rusia a activat fără Întâistătător, motivul fiind nerecunoaşterea unirii de la Ferrara-Florenţa (1438-1439). În 1448, la cererea marelui cneaz al Moscovei, a avut loc un sinod al ierarhilor din Rusia. La acest sinod, în data de 15 decembrie, a fost ales mitropolit al Moscovei episcopul de Riazansk, Iona. Din acest moment putem considera că Biserica din Rusia a devenit independentă şi autocefală de facto. Canonicitatea alegerii mitropolitului a fost demonstrată prin canoanele 34 şi 37 al Sfinţilor Apostoli, dar şi prin canonul 23 al Sinodului al IV-lea Ecumenic. În conformitate cu spiritul acestor canoane, mitropolitul unei regiuni sau al unei ţări, aici cel al Moscovei, trebuia ales de către arhiereii regiunii sau ai respectivei ţări, în speţă de către cei ruşi, reuniţi într-un sinod local. De aici rezultă că recunoaşterea autocefaliei a fost corectă, or, nerecunoaşterea din partea Constantinopolului are la bază caracterul unilateral al gestului.
În istoriografia eclesială rusă modernă, opiniile sunt convergente asupra modului în care era înţeleasă necesitatea câştigării treptate a autocefaliei unei Biserici locale faţă de Biserica de la care a venit Botezul. Astfel, Ioan Pavlov a accentuat că Patriarhia de Constantinopol nu avea nici un drept canonic de supunere a Bisericii ruse. Separarea de Constantinopol era una absolut firească din moment ce nu încălca nici un canon .
La rândul său, Golubinski E. consideră că Sfântul cneaz Vladimir, odată cu încreştinarea Rusiei şi acceptarea religiei creştine din Bizanţ, a primit de asemenea şi un arhiepiscop care conducea ierarhia din Rusia. De aici reiese că, din acel moment, Biserica Ortodoxă din Rusia a devenit autocefală. Această formă de conducere a Bisericii a existat numai în timpul vieţii cneazului Vladimir. După moartea Sfântului Vladimir independenţa Bisericii luase sfârşit. După aceasta, Biserica din Rusia era condusă de mitropoliţi care se supuneau Patriarhiei din Constantinopol.
În sprijinul acestei exegeze canonico-istorice vin chiar opiniile unor mari canonişti bizantini, precum Zonara şi Valsamon. Aceştia susţineau că însuşirea dreptului Patriarhiei de Constantinopol de a hirotoni episcopi străini era o excepţie de la normele canonice. Potrivit acestora, tradiţia canonică ortodoxă presupunea că de afacerile interne ale unei eparhii să se ocupe numai episcopul local. La nivel mitropolitan, coordonarea episcopilor locali trebuia făcută de Sinodul local, nu de către o autoritate extrateritorială .
Mai întâi de toate, trebuie să menţionez, că Patriarhul Constantinopolului, împreună cu sinodul Bisericii constantinopolitane, dar fără acordul cnejilor ruşi şi fără participarea episcopilor din Rusia, alegea şi hirotonea candidatul lor pentru scaunul de mitropolit al Moscovei. Întâietate aveau cei de naţionalitate greacă . După eliberarea de sub ocupaţia tătaro-mongolă, Biserica din Rusia a început să aibă un rol important pentru creştinismul din răsărit. Societatea rusă, dar şi Biserica rusă, dorea să aibă mitropolitul său şi pe care să-l aleagă din rândul candidaţilor proprii. Totodată, această alegere trebuia să aparţină arhiereilor din Rusia .
În acelaşi timp, dintr-o ţară care era împărţită în câteva cnezate de autonome, Rusia a devenit pe parcurs un Stat integru, cu un singur centru şi cu o singură conducere. Odată cu răspândirea autorităţii politice este recunoscută şi Biserica ca putere. Fiind puternic şi independent, Statul tindea ca şi Biserica să devină independentă, fără ca să fie influenţată din exterior.
Patriarhul Constantinopolului era informat de către grecii stabiliţi în Rusia, despre fiecare eveniment ce avea loc în regiune. Totodată, informarea era efectuată şi de către persoane speciale . Aflând despre moartea mitropolitului, Constantinopolul a ales episcopul său, pe care l-a ridicat la rangul de mitropolit şi l-a trimis în Rusia .
După înfrângerea tătaro-mongolilor, Rusia avea patru episcopi care erau de provenienţă rusă, dar aceşti episcopi erau nevoiţi să meargă în Constantinopol ca să fie ridicaţi în rang şi să obţină binecuvântarea Patriarhului Constantinopolului, care avea o reţinere faţa de mitropoliţii de origine rusă.
Împreună cu mitropolitul, în Rusia pleca şi exarhul, obligaţia căruia era de a urmări dacă Biserica Rusă îndeplinea canoanele şi statutul Bisericii Ecumenice, de asemenea trebuia să urmărească comportamentul şi atitudinile noului mitropolit .
După ridicarea la rangul de mitropolit a episcopului Alexei, de către sinodul episcopilor ruşi, Patriarhul Constantinopolului i-a înmânat un act prin care îl recunoştea oficial ca mitropolit. În respectivul act este menţionat: „Cu toate că o astfel de acţiune este neobişnuită şi riscantă pentru Biserică, dar pentru vrednicia şi viaţa duhovnicească noi am considerat ca el să fie mitropolit. Dar aceasta se referă numai la episcopul Alexei, şi din acest moment nu vom permite ca pe viitor să fie ales mitropolit rus altcineva. Mitropoliţii ruşi trebuie să fie aleşi numai de Constantinopol” .
Din citatul de mai sus rezultă că Patriarhul era nemulţumit de alegerea unui rus în scaunul mitropolitan şi a interzis ca în viitor acest lucru să devină o practică. Un astfel de act nu corespundea cu tradiţiile Bisericii Constantinopolului, după care mitropolitul era ales de Patriarh şi de sinodul Constantinopolitan. Aceasta putea influenţa negativ asupra poziţiei Bisericii Ruse. Respectivul act ne arată clar scopul politicii Patriarhiei Constantinopolului în legătură cu Biserica rusă.
Supunerea totală a Bisericii din Rusia faţă de Patriarhul Constantinopolului a durat până la jumătatea secolului al XV-lea. Lupta diplomatică pentru independenţă a durat câteva secole. Evenimentele politice, dar şi dorinţa puternică a cneazului Moscovei, a pregătit Biserica o perioadă lungă de timp pentru asumarea independenţei faţă de influenţa Patriarhiei Constantinopolului . Această dorinţă era desigur legată şi de dezvoltarea politică a statului. Imperiul bizantin, după căderea Constantinopolului în 1453, îşi pierdu-se din autoritatea politică pe plan internaţional. Odată cu decăderea imperiului, scădea şi importanţa Patriarhului în răsăritul creştin . Din această perioadă începe ascendenţa Bisericii din Rusia.
Pe la mijlocul secolului al XV-lea, Imperiul Bizantin trebuia să plătească o sumă enormă sultanului turc. În această situaţie dificilă, Patriarhul Constantinopolului realiza tot posibilul pentru a-şi păstra influenţa asupra Bisericii din Rusia, care devenise foarte puternică şi putea să devină un sprijin pentru Constantinopol.
Lupta cnejilor moscoviţi pentru conducerea marelui cnezat, îl atrăgea pe mitropolit în politică. Mai târziu a crescut şi mai mult importanţa ierarhilor. Odată cu aceasta, a crescut şi mai mult în Rusia necesitatea de a avea la conducerea Bisericii un mitropolit rus, care trebuia să fie de un real ajutor pentru marele cneaz în rezolvarea problemelor cu care se confrunta Statul. Tot mai des erau trimişi în Constantinopol candidaţi pentru scaunul mitropolitan aleşi de cneaz ca, într-un final, odată cu unirea de la Ferrara-Florenţa, ruşii să rupă orice relaţie cu grecii şi să înceapă un proces de centralizare, adică de implementare a unei noi ordini de alegere şi de ridicare la rangul de mitropolit în Moscova .
Lupta pentru obţinerea locului de mare cneaz, îi atrăgea şi pe mitropoliţi. Fiind incluşi în problemele politice ale ţării, ei au dobândit o mare importanţă în viaţa statului. În legătură cu schimbarea condiţiilor, a apărut ideea alegerii mitropolitului dintre episcopii ruşi, care puteau servi marelui cneaz atât ca duhovnici cât şi ca sfetnici. Rusia avea tendinţa ca să nu mai trimită ierarhii pentru hirotonie în Constantinopol, ci să-i aleagă şi să-i ridice la rangul de mitropolit pe loc. Eliberarea totală a Bisericii ruse de sub autoritatea Patriarhului Constantinopolului a venit după recunoaşterea unirii de către mitropolitului Isidor, prin care Patriarhul dorea să răspândească această idee în Rusia. În legătură cu evenimentele întâmplate în viaţa politico-bisericească în Răsăritul ortodox, Moscova a înaintat pe plan politic atât în calitatea de centru bisericesc, cât şi ca putere de stat, în frunte cu mitropolitul şi cu marele cneaz. „Recunoaşterea naţional-politică a Moscovei în acea perioadă a crescut atât de mult, încât, pentru situaţia respectivă, era considerat a fi indeziderabil să se aleagă un mitropolit grec. Printre ruşi apăruse deja ideea ca mitropoliţii să nu fie numai aleşi, ci şi înscăunaţi în Rusia, fără a apela la autoritatea din Constantinopol” .
Golibinski E. menţiona că: „Statul rus se renaşte, se întăreşte şi ajunge independent după lupta de la Kulikov în 1380. Începe o nouă etapă în istoria Rusiei, marele cneaz al Moscovei devine acum ţarul Rusiei” .
Statul rus, fiind puternic şi independent, dorea ca şi Biserica să fie independentă, să nu fie influenţată din exterior. Din anul 1380 puterea ţarului s-a întărit şi a crescut substanţial, dar, totodată, a crescut şi interesul pentru bunăstarea şi dezvoltarea bisericii în viitor. Mitropolitul împreună cu domnitorul întărea autoritatea Bisericii ruse, dar şi autoritatea statului în relaţiile internaţionale. Cneazul Moscovei, mânat de interesele statului, şi-a exprimat dorinţa de a avea mitropolitul său. Adică, nu numai ca să fie ales dintre ruşi, ci să fie ales de marele cneaz şi de sinodul episcopilor din Rusia . Cu toate că exista o formă de autonomie, Biserica din Rusia nu nega drepturile Patriarhului Constantinopolului asupra ei. Patriarhul Constantinopolului continua să fie pentru ea capul Bisericii Ortodoxe, care avea putere asupra celorlalte ţări, în tot ce ţinea de religie, dar nu avea dreptul să intervină în treburile administrative ale Bisericii ruse. Drepturile pe care le avea patriarhul erau anunţate la alegerea, dar şi la înscăunarea mitropolitului. Patriarhul avea nu numai dreptul, dar şi obligaţia de a verifica viaţa şi activitatea bisericii ortodoxe locale. El înţelegea că marele cneaz putea să aibă o atitudine negativă faţă de mitropolitul ales de Constantinopol. Timp de două secole, Rusia şi-a pregătit calea să poată să aleagă şi să înscăuneze mitropoliţi pentru Biserica rusă. Acest drept trebuia să-l aibă sinodului ierarhilor ruşi în conformitate cu canonul 28, dat de Sinodul al IV-lea Ecumenic din anul 451.
La început, Biserica din Rusia nu se caracteriza printr-o ordine interioară proprie. Nu era centralizată şi era nevoită să depindă de Patriarhie, dar odată cu trecerea timpului, obţinând forţă şi fiind întărită în credinţă, a putut să se separe şi să existe independent. Cneazul Vladimir nu a avut alte modalităţi de a centraliza întregul sistem Bisericesc în ţara sa, decât numai să se adreseze în acea perioadă Bisericii Constantinopolului. Astfel a deschis calea unei conduceri de durată asupra Bisericii din Rusia .
Ruperea temporară a legăturilor cu Constantinopolul au avut loc pe la jumătatea secolului al XIV-lea. Motivele acestei rupturi au fost două mari evenimente cu caracter bisericesc, dar şi politic. Pe de o parte, a fost unirea florentină din anul 1439, cu care Patriarhul, dar şi împăratul bizantin, a fost de acord din motive politice. Pe de altă parte, un alt factor decisiv a fost căderea Imperiului Bizantin. Toate Bisericile Ortodoxe au fost cucerite de către turci, excepţie făcând Biserica din Rusia. A căzut şi Constantinopolul, care era centrul întregii lumi ortodoxe. Aşadar, în acea vreme, când cădeau aproape toate ţările ortodoxe, poporul rus a scăpat definitiv de ocupaţia tătaro-mongolă. Astfel, Statul ortodox din Rusia, după părerea teologilor ruşi, trebuia să fie moştenitorul Imperiului Bizantin, ca să păstreze Ortodoxia şi valorile sale .
Împrejurările grele în care se afla Bizanţul a condus la aceea că atât Patriarhul, cât şi Împăratul, să se unească cu Roma la sinodul de la Ferrara-Florenţa în anul 1439. În secolul al XV-lea, Imperiul Bizantin decăzuse foarte mult. Apusul fiind bântuit de turci, împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul (1425-1448) a fost nevoit să ceară ajutor de la Papa Eugeniu al IV-lea (1431-1447). Fiind în conflict cu prelaţii aflaţi la Conciliul de la Basel, care doreau reformarea sistemului papal, papa Eugeniu al IV-lea a crezut că o eventuală unire cu grecii îi va întări puterea. Astfel, la 8 ianuarie 1438, papa Eugeniu a dat un decret prin care condamna întregul Conciliu de la Basel, iar episcopii basilieni l-au suspendat pe papă. În perioada respectivă, în Apus nu exista o autoritate bisericească care să fie recunoscută unanim.
La 15 februarie, papa Eugeniu a deschis sinodul de la Ferrara. La 4 martie a ajuns la Ferrara Împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul, iar la 8 martie a ajuns Patriarhul Iosif al II-lea al Constantinopolului. Întreaga delegaţie bizantină număra 700 de persoane, dintre care făceau parte reprezentanţii Patriarhiilor din Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim; reprezentanţii Bisericilor din Georgia, Moldova şi cei ai Bisericii din Rusia.
La a treia şedinţă s-au pus în discuţie cele 4 puncte de discordie: filioque, azimele, purgatoriul şi primatul papal. Bineînţeles, discuţiile nu au dat nici un rezultat. Papa Eugeniu al IV-lea hotărăşte mutarea sinodului la Florenţa, în data de 2 ianuarie 1439 . Împăratul a grăbit lucrările sinodului, deoarece întregul Imperiu era în pericol. După moartea Patriarhului Iosif al II-lea, împăratul a preluat întreaga conducere a delegaţiei bizantine cu scopul obţinerii ajutorului apusean.
La 25 iunie papa a fost depus din scaun de către basilieni, care l-au declarat „rebel, eretic şi schismatic îndărătnic”, anunţând noi alegeri de papă. Fiind grăbiţi, atât Împăratul, cât şi papa, doreau cât mai repede să se termine acest sinod. Astfel, împăratul şi-a constrâns supuşii să recunoască cele patru puncte doctrinare în suspensie. În data de 3 iulie 1439, a fost desemnată unirea de către 115 latini şi 33 de greci. Cu toate că unirea era semnată, grecii nu au primit nici un ajutor de la papă, deoarece „suveranii apuseni nu se simţeau angajaţi de promisiunile papei” .
Actul de unire a fost semnat şi de mitropolitul Isidor, care participase la acest sinod. Trebuie precizat că mitropolitul Isidor era grec, iar în anul 1437 venise în Rusia, unde a fost primit cu ostilitate. Încheierea actului de unire a Constantinopolului cu Roma a avut o însemnătate decisivă. Asupra relaţiilor dintre Rusia şi Constantinopol apăruse o stare de tensiune ecleziastică. Ruşii nu mai credeau în greci şi se îndoiau de corectitudinea ortodoxiei lor. Ei nu îi considerau pe greci învăţători şi conducători, şi din acest motiv nu li se supuneau. Acesta a constituit motivul principal pe care Biserica din Rusia l-a invocat pentru a ieşi de sub tutela Patriarhiei Constantinopolului. Datorită marelui cneaz al Moscovei, în Rusia unirea nu a fost recunoscută, iar mitropolitul Isidor, pentru a-şi salva viaţa, a fugit la Roma.
Constantinopolul a încercat să forţeze Moscova să primească unirea. Iată de ce, Patriarhul Constantinopolului s-a grăbit să înscăuneze în Rusia pe candidatul său, pe Isidor, pe care conta atât Patriarhul, cât şi împăratul, în legătură cu relaţii avute cu Apusul, în scopul unirii .
Pentru a introduce unirea în Rusia, grecii se pregăteau intensiv pentru sinod. În acea perioadă Moscova rămăsese fără mitropolit. Pentru a-şi asigura influenţa în Rusia, dar şi participarea la sinod, Patriarhul Constantinopolului a ales în anul 1436 ca mitropolit pe Isidor, cu toate că, în acelaşi timp, Moscova l-a trimis drept candidat al său pe Iona, care era episcop de Reazani. Înscăunarea lui Isidor ca mitropolit al Moscovei trebuia să asigure grecilor un succes deplin pentru sinodul de la Ferrara-Florenţa. Isidor, după părerea grecilor, era un intelectual. Un cronicar rus, care participase la sinodul de la Florenţa, a scris că Isidor ştia să vorbească mai multe limbi, ceea ce demonstrează vastitatea cunoştinţelor lui intelectuale . După ce a fost verificat la sinodul din Basel din 1433, care a fost premergător sinodului de la Forenţa, Isidor nu a manifestat nici o nemulţumire în rândul ierarhilor, din acest motiv a şi fost trimis la Moscova .
Deoarece cheltuielile legate de sinod erau enorme, Imperiul Bizantin fiind într-o situaţie materială grea, a contat pe sprijinul material al Rusiei. Ei credeau că Isidor nu îi va dezamăgi şi că Rusia va acorda un sprijin material Bizanţului. Grecii au încercat să convoace sinodul în Constantinopol, dar au avut probleme materiale semnificative, care nu le-au permis acest lucru. Astfel, Golubinski menţionează că din motive foarte serioase grecii doreau ca mitropolitul Rusiei să participe neapărat la sinodul unirii Bisericilor. Dacă mitropolitul Rusiei ar fi fost de origine rusă, ei nu ar fi putut să se bazeze pe sprijinul acestuia, în cazul în care acesta ar fi trebuit să participe la sinod. Gândindu-se la un mod cât mai eficient de unire, grecii doreau ca acest sinod să fie, în primul rând, cu adevărat un sinod ecumenic, iar din partea Biserici Ortodoxe să participe nu numai ei, dar şi reprezentanţii celorlalte Biserici. În lista celorlalte biserici era inclusă şi Biserica Ortodoxă din Rusia. În al doilea rând, şi, probabil cel mai important motiv îl constituiau banii mitropolitului rus. Lipsurile materiale i-au obligat să meargă la sinod pe banii papei. Dar, reflectând la viitorul necunoscut, e posibil ca ei să fi luat în calcul şi apariţia unei separări mari pronunţate, ce putea să survină în locul unirii dorite. În acest caz, odată cu dispariţia ajutorului papal, singura ieşire din situaţie putea să constituie numai banii mitropolitului rus . Pentru a demonstra că grecii aveau nevoie de banii ruşilor, poate fi adus următorul argument: când grecii doreau ca să convoace sinodul în Constantinopol şi când au discutat problema finanţelor de care aveau nevoie, Patriarhul Constantinopolului a menţionat: „Dacă este nevoie de 100 de mii de aspri pe care trebuie să-i strângem de la episcopi, atunci, cu siguranţă că mitropolitul rus va aduce această sumă” . De aici rezultă că în scaunul mitropolitan al Rusiei trebuia să ajungă nimeni altcineva decât Isidor.
Istoricii bisericeşti îl caracterizează în mod diferit pe Isidor. Golubinski E. consideră că, odată cu alegerea lui Isidor în Rusia, Patriarhul Ecumenic nu dorea să plătească cu preţul Ortodoxiei pentru a cumpăra pacea încheiată cu papa. Impunând alegerea lui Isidor în Rusia, Constantinopolul dorea ca el să fie cel care să reprezinte Biserica Ortodoxă din Rusia la sinod. Grecii sperau că anume Isidor va apăra principiile dogmatice ale ortodoxiei la sinodul de la Ferrara-Florenţa, lucrurile însă au căpătat o altă direcţie . Mitropolitul Rusiei ar fi trebuit să joace un rol important la acest sinod. De aceea, îngrijorarea grecilor a fost bine întemeiată şi evidentă în legătură cu întârzierea mitropolitului la sinod. Unul dintre însoţitorii lui Isidor a fost ieromonahul Simeon, care a scris într-o cronică precum că sinodul nu ar fi început la timp, deoarece grecii îl aşteptau anume pe Isidor, care era considerat printre eleni un „mare filosof” .
Marele cneaz Vasilii Vasilievici, în una dintre scrisorile sale trimise mai târziu la Constantinopol, scria: “И о ком не посылахом, ни паки кого просихом, не треюовахом, таго к нам послахаб а рекусего Исидора: и Богу Ведомо, аше не быхом того нашего изначального православного христианства соблюдали и страха Божиявше не быхом в серце имели, никакоже не хотехом его пряти отинудь. Но зв царского посла моление и за святейшаго патриарха благословение и за онаго (Исидора) сокрушение и многое покорение и челобитие едва-едва прияхом его. Егда же понуди нас покорение его многое и геловекобитие, прияхом его яко отца и учителя со многою честю и благим усердием, попрежнему, яко да и сей един от них есть, но ведуше, еже напреди хощет от него кое дела юыти”. Din fragmentul citat, rezultă că în istoria mitropoliei ruse începea o nouă epocă, una în care puterea de a alege mitropoliţii ruşi nu îi revenea Constantinopolului, ci marelui cneaz .
Marele cneaz avea motive să fie nemulţumit. În anul 1437, el a trimis la Constantinopol, pentru a fi binecuvântat în scaunul mitropolitan, pe candidatul său, episcopul de Reazansk – Iona. Episcopul Iona a mers ceva mai târziu la Constantinopol, iar grecii au profitat de această ocazie şi au ales candidatul lor, adică pe Isidor. Marele cneaz era foarte indispus de cele întâmplate la Constantinopol. Cu toate că nu a fost numit candidatul său, marele cneaz l-a primit cu respect pe mitropolitul Isidor, fără a bănui că Isidor va fi cel care va dori să introducă unirea în Rusia. La 8 septembrie 1437, după ce a stat cinci luni la Moscova, Isidor a decis să onoreze invitaţia Papei de a merge la sinodul de la Ferrara. Nici un istoric nu a confirmat faptul că Isidor ar fi plecat cu sau fără acordul cneazului, dacă cneazul a fost de acord sau nu cu plecarea lui .
Înainte de plecarea lui Isidor la sinod, Marele cneaz Vasilii i-a spus să fie un apărător aprig al Ortodoxiei. Din cuvintele cneazului, rezultă că acesta nu era de acord cu participarea lui Isidor la sinodul din Ferrara. Se poate presupune că Isidor a putut să-l convingă pe cneaz să participe la sinod. Dacă mitropolitul ar fi mers la sinod fără aprobarea cneazului, atunci nu ar fi avut o escortă de aproximativ o sută de oameni, o sumă mare de bani şi obiecte de valoare şi, avându-l printre însoţitori pe episcopul Avraam de Suzdal. Astfel, cneazul a vrut să arate grecilor şi latinilor măreţia Statului şi a Bisericii din Rusia .
La sinodul de la Ferrara-Florenţa, Isidor a activat împotriva voinţei sale, dar şi împotriva voinţei cneazului, având doar interese politice. În timpul dialogului cu latinii au apărut divergenţe, astfel grecii au fost nevoiţi să dea un răspuns papei Eugeniu al IV-lea. În această situaţie, Isidor a fost de acord să semneze documentul unirii cu latinii, deoarece el dorea ca favorurile papei să fie câştigate pentru cauza Imperiului Bizantin, care risca să fie cucerit de către turci .
Mitropolitul Rusiei a acţionat împotriva voinţei marelui cneaz. În momentul în care cele întâmplate la Sinodul de la Ferrara-Florenţa au devenit cunoscute în capitala cnezatului rus, acesta a provocat panică. În discuţia pe care a avut-o cu Isidor, marele cneaz a menţionat: „Oricât de greu îi va fi Rusiei, niciodată nu va fi de acord să se unească cu latinii; învăţătura Bisericii ortodoxe se bazează pe învăţăturile date de Sfinţii Părinţi de la cele şapte Sinoade Ecumenice, iată de ce nu trebuie să anulăm sau să adăugăm ceva la această învăţătură” . Drept răsplată pentru semnarea actului de unire, Papa i-a conferit mitropolitului Isidor ordinul de cardinal-prezbiter, iar la plecare l-a numit delegat apostolic în Rusia, Lituania şi Polonia. La sfârşitul anului 1439, mitropolitul Isidor a plecat spre Rusia. La întoarcere a venit pe alt drum decât pe cel pe care a plecat. În august 1440 el a ajuns în Vilno, de aici, pentru a doua oară a mers în sudul Rusiei, a vizitat Kievul la începutul anului 1441, iar în martie s-a întors în Moscova. În timp ce mergea spre Moscova, cardinalul Isidor a trimis în toată eparhia sa o scrisoare prin care anunţa, după părerea lui, marea şi îmbucurătoarea ştire a unirii. Una dinte aceste scrisori au fost scrisă în 1440, în Budapesta , conţinând următorul mesaj: „Bucură-te şi te veseleşte tot pământul întru Domnul, pentru că Biserica din Răsărit şi cu Biserica Romei au fost despărţite, iar acum întru adevăr s-au unit…” . Această scrisoare a fost scrisă la începutul anului 1440, iar Isidor a ajuns în Moscova abia în data de 19 martie 1441 .
Ruşii ştiau despre rezultatele sinodului de la Ferrara-Florenţa şi despre faptele mitropolitului Isidor cu mult înainte de a ajunge el în capitală. Aceasta a favorizat analizarea minuţioasă a sinodului şi a actului unirii. Isidor a fost surprins de faptul că ţarul l-a întâmpinat cu severitate. În drum spre Moscova, delegaţii marelui cneaz Toma Tverski şi Simeon de Suzdal, discutând despre deciziile sinodului, s-au certat cu mitropolitul Isidor, acum proaspătul cardinal Isidor, şi, astfel, ei s-au despărţit de cardinal, venind mai repede în Moscova. În septembrie 1440, au venit şi alţi participanţi la sinod, în frunte cu Avraam de Suzdal . Venind în Moscova cu aproximativ un an înaintea lui Isidor, ei i-au explicat cneazului tot ce s-a întâmplat şi ce s-a discutat la sinod. Marele cneaz a făcut tot posibilul ca unirea să nu fie recunoscută şi acceptată de către ruşi. S-a discutat mult timp în Moscova dacă să i se permită sau nu lui Isidor să intre în Moscova. Într-un final, cneazul a acceptat .
La 19 martie 1441, mitropolitul Isidor s-a întors în Moscova şi a săvârşit Sfânta Liturghie în calitate de cardinal şi delegat al papei în soborul Înălţării, în timpul căreia a ordonat protodiaconului să-l pomenească în primul rând pe papa şi mai apoi pe Patriarhul Constantinopolului . După Liturghie, protodiaconul, la ordinul mitropolitului, a ieşit pe amvon şi a citit deciziile sinodului, adică actul unirii. După aceasta el a prezentat acest act şi cneazului. În acest act papa îl ruga pe cneaz să fie ajutorul lui Isidor în scopul introducerii şi recunoaşterii unirii în Rusia .
Trei zile mai târziu, Mitropolitul Isidor a fost numit eretic, totodată el şi-a pierdut dreptul de Întâistătător al bisericii din Rusia şi a fost închis în mănăstirea Ciudov. La 15 septembrie 1441 el a fugit din mănăstirea Ciudov în mănăstirea Tveri, iar după aceea a plecat la Novogorod, la cneazul Cazimir. De aici a plecat în Roma, la papă. Biserica din Rusia făcea tot posibilul să scape de influenţa Patriarhiei din Constantinopol, care, în acel moment, decăzuse atât material, cât şi spiritual, nefiind în stare să menţină influenţa în Rusia. Separarea de Constantinopol a fost favorizată de doi factori, atât bisericeşti, cât şi politici. Pe de o parte a avut loc unirea florentină, care a fost recunoscută de Patriarh şi de Împărat, iar pe de altă parte, a fost căderea Constantinopolului. Aceste două evenimente au contribuit cel mai mult la ruperea relaţiilor dintre cele două Biserici. Acela a fost momentul potrivit pentru dobândirea autocefaliei, dar marele cneaz s-a adresat Patriarhului cu rugămintea să binecuvinteze un mitropolit ales dintre ierarhii ruşi. Această doleanţă demonstrează că marele cneaz nu dorea să rupă relaţiile cu Constantinopolul, ci mai degrabă dorea să existe o interdependenţă între aceste Biserici. Doar astfel ar fi avut loc o separare canonică, care s-a înfăptuit mai târziu. Aceasta nu putea să afecteze cu nimic Biserica din Rusia .
Ruşii îşi pierduseră încrederea în greci, considerând că aceştia şi-au vândut credinţa ortodoxă pentru banii papei şi pentru ajutorul pe care trebuiau să-l obţină de la acesta. Atât Biserica, cât şi Statul, considerau că, dacă vor menţine legătura cu grecii, atunci vor fi şi ei influenţaţi de ereziile grecilor. Grecii, cei care erau călăuzitorii ruşilor, care îi învăţau câteva secole mai devreme că latinii sunt adevăraţi eretici, chiar ei au fost cei care s-au unit cu ereticii. Teologul Dudici M. susţine că această unire nu a avut loc datorită Rusiei, care a luptat vehement împotriva unirii. Rusia era văzută ca moştenitoarea Imperiului Bizantin deja decăzut, iar cneazul Moscovei era asemenea împăratului grec, îndeplinind funcţiile de conducător al Statului şi de apărător al Ortodoxiei. Astfel, Moscova devenise centrul creştinismului răsăritean .
La 29 mai 1453, Constantinopolul căzuse sub stăpânirea turcilor. Constantinopolul era apărătorul întregii ortodoxii şi, odată cu căderea lui, această funcţie a preluat-o Moscova, care devenise o putere atât politică, cât şi religioasă. Biserica din Rusia îşi asumase această responsabilitate, chiar dacă era conştientă de situaţia în care se afla întreaga Biserică Ortodoxă.
Teoria despre noua funcţie a marelui cneaz se găseşte în textele vechi ruseşti, în care se relatează despre Moscova ca fiind a treia Romă . Acesta este un motiv pentru care cneazul a fost de acord să-şi asume toate obligaţiile pentru apărarea Ortodoxiei . Funcţia şi obligaţiile pe care le avea cneazul a influenţat mult asupra relaţiilor dintre Stat şi Biserică. Ca rezultat al acestor relaţii a apărut teoria conform căreia primul loc în Răsăritul ortodox îl ocupă Moscova .
Marele cneaz Vasilii Vasilievici nu a recunoscut unirea, iar pe mitropolitul Isidor l-a alungat din Rusia. Toate acestea nu au permis ca între Rusia şi Constantinopol să existe o relaţie bună pentru a rezolva problema înscăunării mitropoliţilor în Rusia. Biserica Rusă a încercat în repetate rânduri să obţină dreptul ca sinodul ierarhilor ruşi să numească şi să înscăuneze mitropoliţii săi. Această problemă a devenit comună atât pentru Biserică, cât şi pentru cneaz, adică pentru Stat.
După părerea ruşilor, doar recunoaşterea unirii de către Patriarhul şi Împăratul Constantinopolului era suficientă ca Biserica din Rusia să poată să aleagă şi să înscăuneze alt mitropolit, datorită faptului că mitropolitul Isidor era uniat . Marele cneaz s-a implicat în această problemă prin redactare unei scrisori către Patriarh, în care îl ruga pe Patriarh să permită sinodului ierarhilor ruşi să numească şi să înscăuneze mitropoliţii săi. Această rugăminte neaşteptată trebuia să fie bine motivată . O motivare a fost că mitropoliţii trimişi de Patriarh nu ştiau limba şi nici obiceiurile ruşilor. Golubinski E. a afirmat că marele cneaz, văzând că nu a primit răspuns la prima scrisoare adresată Patriarhului, a mai scris o scrisoare în anul 1443, doar că de data aceasta era adresată împăratului .
Înainte de a lua o hotărâre finală, dacă poate sau nu să aleagă mitropoliţi fără binecuvântarea Patriarhului, cneazul se sfătuise cu episcopii şi arhimandriţii săi. Totuşi, el era de părerea că alegerea mitropolitului fără aprobarea Patriarhului era necanonică. Dacă ar fi făcut aceasta, atunci s-ar fi întrerupt definitiv relaţiile cu Patriarhia Constantinopolului, fapt nedorit de către cneaz.
Despre problemele ce au avut loc în legătura cu înscăunarea mitropolitului Iona, se vorbeşte în scrisoarea trimisă de mitropolitul Iona cneazului Kievului, Alexandru Vladimirovici, scrisoare ce datează din 31 ianuarie 1451. Această scrisoare demonstrează că marele cneaz se hotărâse să aleagă şi să înscăuneze un mitropolit numai după ce ar fi discutat cu episcopii. Asupra acestei probleme s-a lucrat mai repede pentru că ei se temeau ca nu cumva să fie trimis din nou Isidor. Acesta, odată ajuns în Constantinopol, dorea iarăşi să fie trimis în calitate de mitropolit la Moscova. Marele cneaz al Moscovei ştia că Isidor, în timpul drumului pe care acesta l-a făcut din Italia la Moscova, a fost bine primit în Kiev de către cneazul Alexandru Vladimirovici, care era gata atunci să-l primească în Kiev ca arhiereu, ceea ce i-ar fi dat lui Isidor o mare autoritate.
Trebuie să menţionez că în timpul hirotoniei mitropolitului Isidor a primit binecuvântare şi episcopul Iona, care putea să ajungă mitropolit numai după moartea lui Isidor. Mitropolitul Iona a fost ales îndată după moartea mitropolitului Fotie (+1431), dar din cauza anumitor probleme politice şi bisericeşti, Iona nu a putut să meargă la Constantinopol după binecuvântarea patriarhală. Când Iona a ajuns la Constantinopol în 1437, Patriarhul deja îl numise pe Isidor. Patriarhul l-a binecuvântat şi pe Iona, acesta însă putea fi mitropolit numai după moartea lui Isidor. Într-o scrisoare a mitropolitului Iona din 31 ianuarie 1451 se menţionează faptul că Patriarhul Constantinopolului îşi exprimase regretele în legătură cu situaţia creată, şi anume că întârzierea lui a fost răsplătită prin numirea lui Isidor. Dat fiind faptul că Isidor a acceptat unirea asupra căreia Biserica Rusă nu era de acord, înscăunarea lui Iona era canonică tocmai datorită faptului că primise binecuvântare de la Patriarh. Se poate spune că Patriarhul a numit succesorul lui Isidor încă din timpul vieţii acestuia.
Plănuita alegere a lui Iona trebuia să aibă loc în anul 1443, dar marele cneaz a fost înlăturat de la putere de două ori de către Dimitrie Iurievici Şemiakoi şi abia în data de 17 februarie 1447, revenind la putere, a pus problema alegerii lui Iona, care a avut loc în decembrie 1448 . Astfel, la cererea marelui cneaz, a fost convocat sinodul episcopilor ruşi. Sinodul a fost convocat fără aprobarea Patriarhului, deoarece el nu răspunsese la scrisoarea cneazului. Sinodul a avut loc în data 15 decembrie 1448, atunci mitropolit fiind ales Iona . Unii au considerat necanonică alegerea lui Iona în calitate de mitropolit. Dintre aceştia făcea parte episcopul Pafnutie Borovski care nu a acceptat ca mitropolitul Iona să fie pomenit la slujbă . Se ştie că împotriva lui Iona au fost numai câteva persoane, în realitate însă erau împotrivă şi unii creştini, care, după părerea ruşilor, erau influenţaţi de către greci. Din acest moment Iona este recunoscut ca mitropolit al Moscovei şi al Întregii Rusii. Tot atunci s-a introdus obiceiul ca mitropoliţii să fie numiţi şi înscăunaţi de către cneaz împreună cu sinodul Bisericii Ruse. Biserica Rusă devenise practic autocefală, în realitate autocefalia a fost recunoscută la sinodul din 1590, deci, după înfiinţarea Patriarhiei Ruse, care a avut loc în anul 1589 .
După moartea împăratului Ioan Paleologul, în anul 1449, la conducere a venit fratele lui, Constantin Paleologul . Împăratul Constantin era ortodox, aşa că l-a scos din scaunul patriarhal pe Patriarhul uniat Grigorie Mammas. Cneazul Rusiei, aflând că în Constantinopol sunt din nou ortodocşi, a hotărât să-l anunţe pe noul împărat despre înscăunarea mitropolitului Iona. Cneazul Vasilii Vasilievici i-a scris o scrisoare împăratului Constantin, prin care justifica tot ce a avut loc în Biserica Rusă .
Biserica Rusă şi cneazul au încercat în mod diplomatic să legalizeze autocefalia Bisericii Ruse. Profitând de situaţia grea a Imperiului Bizantin, cneazul s-a adresat Patriarhului cu rugămintea de a recunoaşte alegerea lui Iona şi autocefalia Bisericii Ruse. Tot în acest scop, egumenul Casian a mers la Constantinopol de câteva ori cu scrisori şi daruri. Ca rezultat al vizitelor, egumenul Casian i-a adus cneazului o scrisoare de la Patriarh, scrisoare în care Patriarhul a recunoscut autocefalia Bisericii Ruse ca fiind legală şi canonică .
În secolul al XVI-lea, la invitaţia mitropolitului Moscovei, din Athos a venit Maxim Grecul. Scopul vizitei a fost înlăturarea greşelilor din cărţile liturgice. După cinci ani de lucru, din cauza greşelilor apărute în urma traducerii, Maxim Grecul a fost condamnat. Din acest motiv, în 1525 a fost convocat un sinod pentru a analiza învinuirile aduse lui Maxim Grecul. La acest sinod Maxim Grecul a ridicat problema alegerii mitropolitului Iona, criticând aspru acţiunile episcopilor şi a cneazului în alegerea şi înscăunarea mitropolitului Iona. Maxim Grecul a cerut să i se arate actul de recunoaştere a autocefaliei, dat de către Patriarhul Constantinopolului. Respectivul act a fost transmis în Rusia după aprobările sinodului din anul 1593.
Istoricii ruşi consideră că Patriarhul Constantinopolului nu avea nici un drept asupra Bisericii Ruse, tocmai pentru faptul că el a fost cel care l-a ales şi l-a binecuvântat pe Iona ca mitropolit, cu atât mai mult cu cât Biserica Rusă avea un număr necesar de episcopi, preoţi, mănăstiri şi suficiente şcoli duhovniceşti pentru a se declara autocefală. Deci, statutul îi permitea aceasta .
După moartea mitropolitului Iona, Patriarhul Constantinopolului a afirmat că alegerea noului mitropolit al Rusiei este necanonică, cu toate că a fost numit în urma convocării unui sinod încă din timpul vieţii mitropolitului Iona. Tot atunci, ca alegerea urmaşului său să fie legală şi canonică, mitropolitul Iona a scris o scrisoare, prin care confirma alegerea Arhiepiscopul Rostovului. Scrisoarea avea ştampila şi semnătura mitropolitului.
După moartea mitropolitului Iona, care a avut loc în 1461, urmaşul lui, mitropolitul Teodosie (1461-1464), a stabilit un raport de prietenie cu Patriarhul Ierusalimului, pentru ca să obţină binecuvântarea şi susţinerea candidaturii sale. În timpul mitropolitului Teodosie a avut loc un eveniment important pentru Biserica Rusă, şi anume hirotonirea unui episcop grec de către mitropolitul Rusiei . În anul 1462, Patriarhul Ierusalimului Ioachim s-a pornit spre Rusia. Scopul vizitei a fost strângerea de ajutoare pentru restaurarea Bisericii Mormântul Mântuitorului. În drum spre Rusia, Patriarhul s-a îmbolnăvit şi a decedat. Înainte de moarte Patriarhul a hotărât să-l trimită în Rusia pe protosinghelul Iosif, căruia i-a dat nişte scrisori ce trebuiau înmânate cneazului Vasilievici şi mitropolitului Teodosie. În una dintre aceste scrisori, Patriarhul se adresa mitropolitului Teodosie cu rugămintea de a-l hirotoni pe protosinghelul Iosif şi de a-l numi mitropolit al Cezareei lui Filip . De aici reiese că Patriarhul Ioachim a recunoscut alegerea canonică a Mitropolitului Teodosie, dar şi autocefalia Bisericii Ruse. În timpul hirotonirii, mitropolitul Teodosie i-a cerut protosinghelului Iosif să-şi expună punctul de vedere asupra unirii florentine, a contribuţiei lui Isidor la această unire şi despre ucenicul lui Isidor - Grigorie. Protosinghelului Iosif l-a asigurat că nu recunoaşte unirea, iar pe Isidor şi Grigorie i-a numit „schimbători ai Ortdoxiei” .
Este cunoscut faptul că Biserica din Rusia menţinea în continuare relaţii cu Constantinopolul. Aceasta o demonstrează şi scrisoarea trimisă de mitropolitul Iona Patriarhului Ghenadie (1453-1459). Scrisoarea s-a păstrat, lipsind doar începutul şi numele destinatarului . Stabilirea relaţiilor cu Patriarhia Ierusalimului au avut loc în urma înrăutăţirii relaţiilor cu Constantinopolul.
Totodată, Statul rus făcea tot posibilul ca Biserica să scape de influenţa Patriarhiei Constantinopolului. Scrisoarea lui Ioan al III-lea, adresată arhiepiscopului Ion din Novgorod, este edificatoare. În prima parte a scrisorii îl avertiza că nu era cazul să stabilească relaţii cu Grigorie, ucenicul mitropolitului Isidor, care era trimis de Constantinopol. În a doua parte descrie situaţia în care se afla Biserica din Rusia. Tot în acea perioadă s-a hotărât ca în scaunul mitropolitan al Rusiei să nu mai fie acceptat nici un candidat al Patriarhiei constantinopolitane.
Odată cu dobândirea autocefaliei au apărut şi primele norme de drept bisericesc, cuprinzând hotărârile sinoadelor locale. Biserica din Rusia avea canoane sau decizii date de Patriarh sau împărat în perioada în care depindea de Patriarhia Constantinopolului. În timpul acela, toate problemele erau rezolvate de către Constantinopol. Astfel, Biserica din Rusia nu a luat nici o decizie referitore la organizarea sau activitatea sa, pentru că Patriarhul şi împăratul se considerau atotputernici. Excepţie a făcut doar sinodul din Vladimir, care a avut loc în 1274 şi unde s-au stabilit unele reguli ale disciplinei bisericeşti. După aceasta, odată cu dobândirea autocefaliei, nu s-a mai ţinut cont de deciziile date de împărat şi Patriarh, ci doar de deciziile date de sinoadele locale.