by Dumitru COTELEA

După moartea Patriarhului Adrian, care a avut loc în anul 1700, în Rusia au avut loc numeroase evenimente istorice de o mare importanţă atât pentru Stat cât şi pentru Biserică. În rezultatul acestor evenimente s-a format noul aspect al Statului: reformarea armatei, construirea flotei, iar în partea de est a europei a fost construită noua capitală a Rusiei – Sankt-Petesburgul. În cadrul Bisericii, cel mai important eveniment a fost „reforma” bisericească a ţarului Petru cel Mare. „Reforma” petrină a fost una dintre cele mai importante „reforme” din Rusia. Ea nu era una de tip religios, ci una de inspiraţie iluministă: religia era nevoită să se integreze în sistemul statului absolutist şi să servească drept garant al autorităţilor imperiale şi promotoare a moralităţii publice. Din acest motiv Biserica trebuia supusă nemijlocit controlului Statului şi confiscată birocratic .
Cel mai principal aspect al perioadei petersburgiene era obsolutismul puterii statale care se deosebea enorm de vechea conducere de la Moscova. Încercarea ţarilor moscoviţi de a-şi însuşi puterea conducerii Bisericii a fost percepută ca o încălcare a canoanelor, a legilor şi a relaţiilor fireşti dintre Biserică şi Stat. Relaţiile dintre Biserică şi Stat sunt definite printr-o armonie perfectă, armonie pe care Rusia a moştenit-o din Bizanţ. În timpul ţarului Petru I, Biserica a fost înlăturată din cursul firesc vieţii naţionale. Puterea civilă, nu vedea Biserica ca fiind o putere spirituală a poporului, ci ca pe un sprijin al puterii de Stat care avea mai mult o funcţie de tutelă, de informator sau supraveghetor. Din acest motiv conducerea Statului a fost nevoită să înlăture vechea ordine a conducerii Bisericii şi să înfiinţeze un nou sistem - sinodal care se supunea în întregime puterii monarhului .
Această reformă a avut loc datorită influenţelor occidentale. Ţarului Petru i-a fost străină iubirea ruşilor faţă de: rugăciunile de lungă durată, faţă de sunetul clopotelor sau de ţinerea posturilor ş.a. Din acest motiv ţarul era bănuit că nu este ortodox. Ateist el nu era, aceasta ne demonstrează şi faptul că în zilele de sărbătoare el se ruga la Liturghie şi deseori citea Apostolul. Orice lucru el îl începea prin rugăciune şi orice succes era urmat de un Tedeum. Credinţa lui este demonstrată şi de cuvintele pe care el le-a rostit: „Cine uită de Dumnezeu şi nu îndeplineşte poruncile Lui, acela, oricât nu s-ar osteni, nu v-a reuşi sa facă prea multe deoarece nu are binecuvântarea Celui de sus” .
Cu toate că ţarul era un bun creştin şi favoriza într-o anumită măsură Biserica, el privea toate aceste lucruri din unghiul unui monarh care căuta să întărească şi mai mult conducerea Statului. Ideile sale erau influenţate de protestantismul occidental în care, în toate sferele prevala primatul statal. De aici a şi apărut teoria conform căreia monarhul are dreptul să conducă Biserica. Chiar dacă ţarul avea puterea de a supune Biserica faţă de Stat, el nu s-a grăbit să o supună ci a acţionat atent şi cumpătat. Perioada de trecere de la un sistem administrativ al Bisericii la alt sistem de conducere a durat 20 de ani.
Patriarhul Adrian a murit în timp ce Petru I se afla pe câmpul de luptă, lângă Narvia. Prima propunere de a amâna alegerea Patriarhului şi de a înfiinţa o conducere sinodală a Bisericii a fost făcută de către boierul Tihon Streşnev, care anterior a fost împotriva Patriarhului Nicon.
Propunerea boierului Tihon Streşnev de a întârzia alegerea noului Patriarh al Rusiei s-a suprapus cu propriile intenţii ale ţarului. Pentru conducerea temporară a Bisericii nu a fost ales arhiepiscopul Afanasie de Holmogorsk, aşa cum era de aşteptat şi după cum l-a sfătuit pe ţar A. Kurbatov. A fost ales unul dintre cei mai tineri arhierei, pe mitropolitul Ştefan Iavorskij care era unul dintre cei mai învăţaţi călugări din Kiev. Ţarul l-a ales pe Ştefan nu pentru că nu a putut alege din ierarhia Rusiei Mari un arhiereu capabil sa conducă Biserica, ci pentru că mulţi dintre arhierei îl vedeau pe ţar ca fiind un eretic sau chiar un antihrist. În anul 1700 a fost judecat episcopul Ignatie de Tambovsk care a încercat să demonstreze că ţarul Petru cel Mare este un antihrist. Cu toate acestea erau şi arhierei de o altă formare, care erau pe placul ţarului. Unul dintre aceştia este şi Afanasie de Holmogorsk. În eparhia sa el a avut ocazia să se întâlnească cu persoane din diferite ţări, fiind cu aceştia, spre satisfacţia ţarului, foarte deschis şi primitor .
Un alt arhipăstor excepţional a fost mitropolitul Iov de Novgorod. El a fost un adevărat apărător al Ortodoxiei. În eparhia sa el a înfiinţat mai multe şcoli şi spitale. Mitropolitul Iov, din proprie iniţiativă a donat bani din fondurile eparhiale pentru construirea flotei şi a armatei care urma să lupte împotriva turcilor.
Mitrofan de Voronej (1623 - 1703) a fost un alt arhiereu de excepţie. Până la vârsta de 40 de ani a fost preot de mir, după care, fiind văduv, a fost tuns în monahism în mănăstirea Zolotnikovsk. În 1682 a fost numit episcop la nou înfiinţata episcopie de Voronej. În timpul episcopului Mitrofan în episcopie au fost construite 47 de biserici şi au fost înfiinţate 2 mănăstiri. Ţarul Petru I l-a cunoscut pe episcopul Mitrofan în timp ce se construiau corăbiile în apropiere de Voronej. Războiul împotriva turcilor era perceput de către episcop ca fiind un război sfânt al Crucei împotriva semilunei. El a murit la 23 noiembrie 1703. La înmormântarea episcopului a participat şi ţarul Petru I.
Cu toate că ţarul se raporta cu o deosebită stimă faţă de aceşti arhipăstori: Mitrofan, Iov, Atanasie şi mitropolitul Tihon de Kazani, pe el totuşi îl deranja neîncrederea lor faţă de ţar. Cel mai mult îi era frica ţarului că aceşti ierarhi s-ar putea opune ideei lui de a supune Biserica conducerii Statului. Din acest motiv a şi insistat, după moartea Patriarhului Adrian, ca Biserica să fie condusă de către un locţiitor, şi anume de către mitropolitul Ştefan de Reazani .
Mitropolitul Ştefan Iavorskij s-a născut în 1658. A învăţat la Academia de Teologie din Kiev şi la colegiile iezuite din Lvov, Liblin, Vilnius şi Poznan. Toţi ortodocşii care învăţau la aceste şcoli catolice erau obligaţi să recunoască uniatismul. Această metoda de studiu era foarte umilitoare pentru ortodocşi. Acest „furt intelectual” era des practicat în Rusia de Vest. După terminarea studiilor, în şcolile catolice, viitorul ierarh a renunţat la uniatism şi a fost tuns în monahism. La scurt timp a fost numit profesor la Academie.
În 1700 mitropolitul Varlaam al Kievului l-a trimis pe Ştefan la Moscova ca să fie hirotonit episcop vicar. În Moscova el a fost nevoit să rostească o predică la moartea boierului A.S. Şein. Prin această predică el l-a uimit pe ţar, care a văzut în acest orator o persoană educată în stil apusean, un om al culturii europene. Tot atunci Petru I a dat ordin ca el să fie trimis în vechea eparhie de Reazani. La mai puţin de un an de la această înscăunare Petru cel Mare a dat ordin ca el să fie numit „exarh, locţiitor şi conducător al scaunului patriarhal” .
În Moscova, mitropolitul Ştefan nu a fost bine primit. El era considerat străin şi mai mult, era numit: linguşitor, polonez şi chiar latin. Numirea mitropolitului în acest rang nu a fost nici pe placul patriarhilor din Răsăritul Ortodox. Patriarhul Dositei al Ierusalimului în 1702 i-a scris ţarului Petru o scrisoare în care îl ruga să numească în scaunele episcopale numai ortodocşi din Moscova „pentru ca să nu ajungă patriarhi de naţionalitate grecească sau de alte naţionalităţi care s-au format în şcolile latine sau poloneze”. Un an mai târziu Patriarhul Dositei al Ierusalimului i-a trimis mitropolitului Ştefan o scrisoare în care-l certa şi-l ameninţa că în cazul în care va ajunge Patriarh, în Răsărit el nu va fi recunoscut ca patriarh .
La scurt timp ţarul a anunţat că s-a greşit atunci când a ales locţiitorul. Ţarul nu a intuit că „occidentalul şi latinul” se pot opune mult mai vehement reformelor bisericeşti de tip protestant decât un arhiereu din Rusia Mare. Mitropolitul Ştefan fiind educat în şcoli catolice era un aprins apărător al înaltei autorităţi a Bisericii şi al independenţei faţă de Stat.
Puţin mai târziu, cei care l-au desconsiderat pe mitropolitul Ştefan au ajuns să-l aprecieze. Împreună cu ceilalţi, mitropolitul nu a fost de acord cu cea de a doua căsătorie a ţarului, care a avut loc în timpul vieţii ţariţei Eudochia Lopuhina. Ei au înţeles că chiar dacă nu au câştigat o persoana care să le împărtăşească ideile, au reuşit însă să câştige un aliat.
O relaţie mai încordată dintre ţar şi locţiitor a fost, în special, după cazul Tveritinov. Dmitri Tveritinov din Moscova, învăţând în Germania a reuşit să adună în jurul lui mai mulţi liber-cugetători care predicau învăţăturile protestante. Adepţii lui nu recunoşteau Sfintele Moaşte, icoanele, autoritatea ierarhilor, Sfintele Taine şi Sfânta Tradiţie. Tveritinov susţinea ca omul se salvează nu prin credinţă, ci prin propriile fapte şi merite însă fără ajutorul Bisericii. În 1713 această erezie a fost descoperită. Primul acuzat de erezie a fost Maximov, un student al Academiei Slavo-greco-latine. Mitropolitul a fost cel care a început urmărirea acestor eretici. Ţarului Petru I îi era frica ca să nu audă de acest proces în Germania, cu care el era în relaţii bune. Astfel, el a ordonat ca această investigare să fie transferată de la Moscova la Peterburg ca să se ocupe de acest caz nou înfiinţatul Senat. Senatul a rezolvat foarte repede acest caz, în favoarea acuzaţilor. Acuzaţilor li s-a cerut să renunţe la erezie şi să se întoarcă la Moscova. Mitropolitului i s-a cerut să-i reprimească pe pocăiţi în Biserică. Mitropolitul ne fiind sigur de credinţa lor şi bănuindu-i de ipocrizie a ordonat să fie trimişi în diferite mănăstiri ca să se asigure de sinceritatea pocăinţei lor. Tot atunci i-a fost adeverită bănuiala mitropolitului Ştefan. Toma Ivanov, unul dintre cei închişi în mănăstirea Ciudov, s-a aruncat asupra chipului Sfântului Alexei şi l-a tăiat. După acest incident mitropolitul Ştefan a convocat Sfântul Sinod pentru ca să fie judecaţi delicvenţii. La acest sinod, noile acţiuni iconoclaste au fost anatemizate. Toma Ivanov a fost declarat eretic şi a fost ars pe rug. Toţi cei care nu-l apreciau pe ţar, sperau ca fiul acestuia să le fie „singura scăpare”, după cum a menţionat mitropolitul Ştefan în anul 1712, la ziua de înger a moştenitorului .
Şase ani mai târziu, au avut loc două lucruri îngrozitoare. În atentatul care a avut loc împotriva ţarului au fost învinuiţi la început fiul ţarului Alexei şi după aceea mama acestuia Eudochia, care avea numele de călugărie Elena. În acest atentat au fost implicaţi şi înalte feţe bisericeşti. Unul dintre aceştia a fost şi duhovnicul lui Alexei, care i-a mărturisit la spovedanie că el vrea ca tatăl lui să moară. Acesta l-a liniştit zicându-i: „Noi toţi îi dorim moartea”. În acest atentat a fost implicat şi duhovnicul ţariţei, Feodor Pustânâi, episcopul Dosoftei al Rostovului, Mihail Bosoi, de asemenea şi mitropolitul Kievului Ioasaf Krakovski şi mitropolitul Ignatie Smola de Krutiţk. Toţi aceştia comunicau cu fiul ţarului. Încercând să se justifice, mitropolitul Dosoftei a vorbit următoarele cuvinte: „Numai eu am fost găsit vinovat … Priviţi la toţi ceilalţi ce au în minte. Binevoiţi să aplecaţi urechea ca să vedeţi ce vorbeşte şi poporul” .
Anchetarea s-a terminat cu executarea lor. Senatul a decis ca ţareviciul Alexei să fie executat. Au mai fost executaţi şi episcopul Dosoftei, protopopii Iacob Ignat şi Feodot Pustânâi. Mitropolitul Ioasaf a murit până a se termina ancheta. Mitropolitul Ignatie a fost iertat pe motiv că avea o vârstă înaintată, fiind înlăturat de la conducerea mitropoliei şi pensionat. Împotriva mitropolitului Ştefan nu au găsit nici un indiciu. Petru însă l-a suspectat de colaborare cu ţarevici şi cu conspiratorii. La sfârşitul anchetei Petru cel Mare a avut un plan definitoriu. În primul rând el dorea să facă o reforma în cadrul Bisericii şi să înlăture instituţia patriarhală de la conducerea Bisericii; în al doilea rând dorea să-l înlăture de la conducerea Bisericii pe mitropolitul Ştefan .