by Dumitru COTELEA

În timpul ţarului Petru I populaţia Rusiei alcătuia 20 de milioane de oameni, 15 milioane erau ortodocşi. La sfârşitul epocii sinodale, în 1915 populaţia Rusiei era de 180 de milioane, dintre care 115 milioane erau ortodocşi. Numărul mare de ortodocşi se datora misionarilor ruşi, dar se mai datorau şi faptului că Statul îşi marea graniţele. În timpul perioadei sinodale s-a mărit nivelul de învăţământ din Rusia. În secolul al XVIII-lea şcolile teologice s-au răspândit în întreaga ţară. Iar în secolul al XIX-lea a avut loc un adevărat progres în domeniul teologiei .
Tot în această epocă a trăit mari Sfinţi Părinţi, unul dintre ei este şi Sfântul Serafim de Sorov. Faptele şi trăirea lui ne demonstrează că în timpul perioadei sinodale Biserica Ortodoxă din Rusia nu a fost lipsită de darurile Sfântului Duh.
Un aspect pozitiv al vieţii bisericeşti din timpul epocii petrine a fost convertirea a mii de păgâni şi musulmani. Ca şi în secolele anterioare, convertirea la creştinism nu s-a făcut prin forţare sau constrângere. Încercând să exprime duhul adevărat al ortodoxiei tradiţionale ruseşti, Petru cel Mare a scris în ucazul din 1702 următoarele: „Совести человеческой приневоливать не желаем и охотно предоставляем каждому на его ответственностьпещися о спасении души своей” .
În eparhia de Kazani, unde cea mai mare parte dintre locuitori erau musulmani şi păgâni, activitatea misionară a căpătat cea mai mare amploare în timpul mitropolitului Tihon (1701-1724). Misiunea făcută în rândurile păgânilor a avut un mai mare succes decât cea făcută în rândurile musulmanilor care se opuneau cu o mai mare rezistenţă. Mitropolitul Tihon a fost primul care a deschis în Rusia o şcoală pentru cei încreştinaţi, care totuşi erau în minoritate. Din cauza lipsei de fonduri şcoala a fost închisă iar mitropolitul Tihon a fost nevoit să continue să-i înveţe în casa eparhială.
În Nijnâi-Novgorod cuvântul lui Dumnezeu a fost propovăduit budiştilor. Din anul 1700 pe malul râului Tereşka a apărut o aşezare de budişti încreştinaţi. Aiuka, hanul de Kalmâţk a devastat această localitate. Din acel moment conducerea Statului a început să-i trimită pe toţi cei încreştinaţi din această regiune în Kiev şi Ciuguev, împreună cu cazacii. După moartea lui Aiuka, nepotul lui - Taişin s-a încreştinat.
Propovăduirea evangheliei în Siberia este strâns legată de numele a doi Sfinţi: Filotei Leşinski şi Ioan Maximovici. Mitropolitul Filotei s-a născut în 1650 în Rusia Mică. A învăţat la Academia din Kiev. La scurt timp a devenit preot şi, după ce a rămas văduv, a fost tuns în monahism în Lavra din Kiev. În mănăstire el a avut funcţia de ecomon. După aceea a devenit stareţ al mănăstirei Breansk. În 1702 arhimandritul Filotei a fost numit mitropolit al Tobolskului în locul Sfântului Dimitrie.
Din Tobolsk sfântul i-a scris ţarului Petru I următoarele: „Пришед в Сибирские страны, в церквах Божиих обрел великое нестроение … А чинится то за великою простотою и нищетой”. Casa arhierească era în ruine, bisericile erau puţine, unele localităţi erau la o distanţă mult prea mare de biserică iar majoritatea preoţilor erau inculţi. În timpul mitropolitului Filotei în eparhie au fost construite 288 de biserici. Pentru pregătirea preoţilor au fost înfiinţate şcoli care erau întreţinute de casa arhierească .
În 1708 mitropolitul Filotei s-a îmbolnăvit grav şi a primit shima mare cu numele de Feodor în mănăstirea „Sfânta Treime” din Tiumeni. El spera ca să se întoarcă în Lavra din Kiev şi să moară acolo, însă Dumnezeu a judecat altfel. Când el şi-a revenit, guvernatorul Siberiei - Gagarin, i-a propus să se ducă în misiune la osteaci. Sfântul Filotei a înţeles că în această propunere este voia lui Dumnezeu. A luat cu el traducători şi cazaci pentru pază şi s-a îndreptat în josul râului Irtâş şi Obi.
Ostiacii duceau un mod de viaţa nomad, se ocupau cu vânatul şi cu pescuitul. Ei se închinau la idoli. Idolatrizau nu numai spiritele dar şi animalele care le dăunau lor. Oprindu-se în acele locuri, sfântul le-a explicat păgânilor că idolii lor nu au nici o putere asupra lor. Mulţi dintre închinătorii la idoli, fiind impresionaţi de predică, au ars idolii şi au primit botezul creştin. Mitropolitul Filotei a fost şi în Pelâm - unde a încreştinat 400 de oameni, Berezova şi Konda.
În 1715, după moartea Sfântului Ioan de Tobolsk, mitropolit Filotei din nou a ocupat scaunul mitropolitan şi a rămas până în anul 1720. După ce s-a pensionat din nou, mitropolitul Filotei-Feodor s-a stabilit în mănăstirea Sfânta Treime din Tiumeni. A murit la 21 mai 1727. A fost înmormântat la ieşirea din mănăstire .
Din 1711 până în 1715 scaunul mitropolitan din Tobolsk a fost ocupat de către Sfântul Ioan Maximovici. El s-a născut în anul 1651 în Nejin. Viitorul episcop a învăţat la Academia din Kiev. După absolvirea Academiei el a devenit profesor de limbă greacă. La 30 de ani a fost tuns în monahism la Lavra din Kiev. În anul 1685 el a fost trimis în Moscova ca să ceară de la ţarul Feodor armată pentru apărarea mănăstirei de atacurile turcilor. În Moscova el a fost numit stareţ al mănăstirei Breansk. După 10 ani, arhiepiscopul Teodosie de Cernigov l-a chemat în eparhia sa ca să fie stareţ al mănăstirei Eleţk. După moartea Sfântului Teodosie el s-a îmbolnăvit grav. Pe când toţi îi aşteptau moartea el l-a chemat în ajutor pe Sfântul Teodosie. Atunci Sfântul i-a zis: „Nu fi trist frate, Domnul a auzit cuvintele tale şi tu o sa fii sănătos. Scoală din patul tău şi te pregăteşte să slujeşti dumnezeiasca Liturghie”. După vedenia avută, Sfântul Ioan a zis că vrea să slujească Sfânta Liturghie. Toţi au crezut că aceste vorbe sunt numai nişte absurdităţi ale unui muribund. El bolnav fiind, s-a ridicat din pat şi a slujit. Din acel moment, în Cernigov, Sfântul Teodosie a fost perceput ca fiind un om al lui Dumnezeu .
După moartea Sfântul Teodosie, Sfântul Ioan a fost ales urmaş al acestuia. La 10 ianuarie 1697, în Moscova, în soborul Înălţării Patriarhul Adrian l-a hirotonit episcop de Cernigovsk. Sfântul Ioan l-a numit stareţ al mănăstirei Eleţk pe Sfântul Dimitrie . Este uimitor că cei patru Sfinţi: Teodosie, Ioan, Dimitrie şi Filotei au avut în comun nu numai viaţa duhovnicească, dar şi multe lucruri ce ţin de biografia lor. Conducând eparhia de Cernigov Sfântul Ioan a înfiinţat acolo un colegiu asemănător cu cel de la Kiev. El a deschis şi o tipografie.
Sfântul Ioan a fost numit în scaunul mitropolitan din Tobolsk în rezultatul uneltirilor cneazului A. D. Menşikov. Aflând despre trimiterea lui din Cernigov în Tobolsk, Sfântul a zis: „Da, departe trebuie să merg, însă el o să fie şi mai departe de mine”. Această prezicere s-a îndeplinit. Cneazul Menşicov a murit în exil, în Berezova, mult mai la Nord decât Sfântul Ioan. Mitropolitul Ioan a ajuns în noua sa episcopie în august 1711. Aproape 4 ani a locuit în Tobolsk, timp în care a reuşit să facă foarte multe pentru încreştinarea Siberiei: a predicat la păgâni, a construit biserici, a întreţinut şcoala înfiinţată de predecesorul său, a chemat în eparhia sa pe cei mai învăţaţi călugări din Kiev şi Cernigov ş.a. Cu câteva zile înainte de a muri el a început să se pregătească de moarte. La 10 iunie 1715 el pentru ultima dată a slujit Sfânta Liturghie. După slujbă a organizat o masă pentru pomenirea lui. După masă şi-a cerut iertare de la toţi şi s-a închis în chilia lui. A doua zi mitropolitul nu a răspuns la uşă ca să dea binecuvântare pentru ca să se bată clopotele. Atunci, în casa arhiereului s-au adunat toţi preoţii şi guvernatorul, după care au deschis uşa mitropolitului. El a murit în poziţia în care s-a rugat.
În aceeaşi zi, mitropolit Filotei fiind în misiune în regiunea Kondinsk a zis însoţitorilor lui: „Брат наш Иоанн успею Прейдем отсюда!”, după care s-au grăbit să ajungă la Tobolsk. Sfântul Ioan a fost un bun scriitor. Principala lui lucrare este Iliotropion. Această lucrare a fost scrisă în limbă latină, după cum scriau în acea perioadă majoritatea călugărilor care au învăţat în Kiev. În 1714 Sfântul Ioan a cerut să fie tradusă cartea în limba slavo-rusă. Sfântul Ioan îi mai aparţin şi următoarele lucrări: Царский путь Креста, Нравоучительное зерцало şi altele .
La începutul secolului al XVIII-lea s-au luat măsuri de încreştinare a Siberiei din Est şi a Estului îndepărtat. Din acest motiv a fost înfiinţată episcopia de Irkutsk. În anul 1705, mitropolitul Filotei l-a trimis în Kamceatka pentru propovăduirea Evangheliei pe arhimandritul Martinian. După 13 ani de misiune, arhimandrit a murit ca un mucenic, a fost omorât în rezultatul unei răscoale a celor care erau în minoritate. Răscoala a avut loc împotriva veneticilor. Corpul arhimandritului Martinian a fost aruncat în râu .
Prima mănăstire în Kamceatka a fost înfiinţată de către Ivan Kozârevič care a primit călugăria în anul 1711 cu numele Ignatie. Misiune s-a făcut şi între creştinii de rit vechi. O activitate aparte printre aceşti creşti de rit vechi a avut episcopul Pitirim de Nijegorod. Înainte de a fi creştin ortodox el a fost creştin de rit vechi, din acest motiv el ştia foarte bine obiceiurile, aşteptările şi temerile acestui mediu. El a avut un mod activ de viaţă, pe lângă faptul că trimetea scrisori, el mergea la schiturile creştinilor de rit vechi şi intra în dialog cu ei. Toată activitatea sa a fost încununată cu succes. În anul 1715, când a fost numit în această eparhie erau 40.000 de creştini de rit vechi, iar la sfârşitul vieţii sale (1730) în eparhia de Nijegorod au rămas doar 2.000. Episcopul Pitirim a scris Пращица – răspunsuri pentru creştinii de rit vechi.
Una dintre principalele preocupări ale ţarului Petru I a fost şi implementarea metodei europene de învăţământ. Mult efort a depus pentru întreţinerea şcolilor care aveau menirea să pregătească persoane pentru flotă, armată şi pentru construcţia cetăţilor. Şcolile laice, atât după numărul de membri, cât şi după nivelul de învăţământ erau inferioare şcolilor teologice care activau de mai mult timp. În slujba Statului erau admişi numeroşi absolvenţi ale şcolilor teologice.
Şcolile teologice, în urma reformei trebuiau să fie supuse unei mare schimbări, a avut loc latinizarea lor. Şcolile de tip vechi - greco-slave erau pe cale de a fi închise. Cu toate că, anume în acea perioadă în Novgorod era o şcoală superioară grecească. În 1706 mitropolitul Iov i-a chemat pe fraţii ieromonahi Sofronie şi Ioanichie Lihudov şi cu ajutorul lor a deschis pe lângă casa arhiereului două şcoli. Una slavonească de timp mai inferior şi alta grecească mai superioară. Ei au vrut să deschidă în Novgorod o tipografie şi să facă o altă traducere a Bibliei în limba slavonă. Aceste planuri nu s-au realizat pentru că, după un an, ieromonahul Sofronie a fost transferat la Moscova, la şcoala de tipografie, de tip grecesc. Iar Ioanichie avea o vârstă înaintată. În 1716 mitropolitul Iov a murit, iar peste un an a murit în Moscova şi Ioanichie. Şcoala înfiinţată de ei a mai supravieţuit zece ani .
În Moscova, învăţarea limbii greceşti s-a păstrat numai la şcoala de tipografie a ieromonahului Sofronie Lihuda, până în momentul unirii acestei şcoli cu Academia. Însăţi Academia a fost reorganizată după modelul kievean.
Arhiereii care au învăţat la Academia din Kiev au deschis mai multe şcoli de tipul celor latine. În anul 1700 Sfântul Ioan Maximovici a deschis o şcoală în Cernigov; în 1702, în Rostov a deschis Sfântul Dumitru; în 1703 mitropolitul Filotei a deschis în Tobolsk. Preoţii de cele mai multe ori nu îşi dădeau copii la aceste şcoli. Din acest motiv Petru cel Mare a dat un ucaz în care a menţionat că: „copiii de preoţi care nu au învăţat în scoli teologice să nu fie primiţi în funcţii bisericeşti”. Dat fiind faptul că şcolile de teologie erau puţine la număr, s-a acceptat ca măsură temporară, să se deschidă şcoli în fiecare casă arhierească dar şi în mănăstirile mari. În Regulamentul Spiritual este menţionat că copiii de preoţilor sunt obligaţi să înveţe în şcoli, această decizie a căpătat o amploare şi mai mare în anii următori emiterii Regulamentului . În conformitate cu respectivul Regulament, şcolile de teologie erau întreţinute din veniturile casei episcopale.
Şcolile de teologie au fost puternic reformate după modelul apusean. A fost introdusă, pentru o perioadă îndelungată, scolastica apuseană. Din acel moment a urmat o perioadă de ruptură între teologia predata în respectivele şcoli şi Tradiţia Sfinţilor Părinţi . Evenimentele s-au desfăşurat în aşa fel încât destinul istoric al teologiei ruse în secolul al XVIII-lea era hotărât în disputele dintre epigonii scolasticii occidentale, cei ai contra-reformei romane şi cei ai protestantismului”. Transferarea şcolii cu predare în limba latină şi în duhul latin pe pământ rusesc însemna o ruptură în conştiinţa bisericească, ruptura între ştiinţa teologică şi experienţa eclezială. Iar acest fapt ieşea şi mai mult în evidenţă prin aceea că rugăciunile se citeau încă în limba slavonă, în timp ce teologia se făcea în limba latină. În clasă, aceeaşi Scriptură era auzită în limba latină internaţională, iar în biserică, în limba maternă .
În şcolile latine erau admişi copiii care anterior au învăţat în şcolile din localităţile din care făceau parte. Sistemul de învăţământ era împărţit în 8 clase: I – gramatica limbii latine, geografia şi istoria; II – aritmetica şi geometria; III – logica şi dialectica; IV – retorica; V – fizica şi metafizica; VI – politica; VII, VIII – teologie. Latina, greaca, ebraica şi slavona erau învăţate în toate clasele. În noile şcoli elevii nu mai erau obişnuiţi cu slavona, ei învăţau în limba latina după cum am menţionat şi mai sus. Chiar şi Sfintele Scripturi ei le învăţau din Vulgată.
Elevii aveau un regim de viaţa foarte strict. La început căminele elevilor erau numite seminarii. Iar mai apoi acest termen era specific însăşi şcolilor de teologie. În aceste şcoli întâlnirile cu rudele erau permise foarte rar. Şcolile aveau un regim închis de funcţionare, asemenea unităţilor militare. Referitor la aceste şcoli în Regulament era menţionat: „Acest mod de viaţă, pentru aceşti oameni tineri, pare să fie un regim de închisoare. Dar cine se obişnuieşte să trăiască astfel, cel puţin după un an, aceluia îi va fi foarte uşor” .
Pentru ca să se realizeze cerinţele menţionate în Regulament, şcolile teologice de tipul seminarilor au început să se deschidă în diferite oraşe din Rusia. În 1721, în Peterburg au fost deschise în acelaşi timp două şcoli. Una în cadrul mănăstirei Alexandru Nevski, de către arhiepiscopul Teodosie; a doua şcoală a fost deschisă în Karpovka de către arhiepiscopul Feofan. În aceeaşi perioadă au fost deschise un seminar în Nijnâi-Novgorod, în 1722 în Haricov şi Tveri; în 1723 în Kazani, Veatk, Holmogor şi Kolomn; în 1724 în Reazani şi Vologd; în 1725 în Pskov.
În unele şcoli nu erau suficienţi profesori, şi nu erau suficiente cărţi. Marii teologi percepeau aceste şcoli ca fiind o „colonie latino-poloneză”. Un factor care-i deranja pe mulţi ruşi era şi faptul că majoritatea profesorilor erau din Rusia Mică şi Polonia. Cu atât mai mult că aceşti profesori îi priveau pe elevi cu superioritate.
În timp ce mergeau spre şcoală copiii erau aduşi sub pază ca să nu fugă acasă. Unii elevi reuşeau să fugă, fiind adăpostiţi de către părinţii lor care considerau că aceste şcoli sunt mai rele decât închisorile. Doar câţiva dintre elevi ajungeau în ultimele clase. Ceilalţi elevi, fără ca să ajungă măcar la jumătatea cursului, mergeau la parohii sau lucrau pentru Stat.
În timpul ţarului Petru I episcopii erau aleşi şi înscăunaţi în funcţie de studiile pe care le aveau. Tot atunci s-a stabilit o testare pentru toţi cei care erau numiţi pentru slujirea arhipăstorească. Şcoala de teologie era ea însăşi un test pentru toţi care reuşeau să o absolve, în final ajungeau cei mai buni studenţi. În perioada petrină se interzicea ca să fie hirotoniţi cei care nu aveau studii. În timpul Annei Ioanovna, după ucazul dat de Sinod se cerea ca să fie înaintaţi spre hirotonie doi sau trei candidaţi. Dintre aceşti candidaţi episcopul trebuia să-l aleagă pe cel mai bun. Candidatul la preoţie trebuia sa facă ascultare la episcopie nu mai puţin de trei luni. „Învăţătorii viitorilor preoţi” le ţinea cursuri candidaţilor, iar arhiereul săptămânal îi examina. Cei care dădeau dovadă de o bună pregătire şi de o bună educaţie spre sfârşitul perioadei de „testare” erau hirotoniţi .
E nouă epoca în literatura bisericească rusă a început după reforma petrină. Literatura bisericească îşi măreşte orizontul, ea capătă un interes deosebit faţă de Istoria Bisericească şi faţă de istoria mucenicilor şi a sfinţilor. Din secolul al XVIII-lea şi în special în secolul al XIX-lea mai mulţi factori indică asupra relaţiei dintre literatura bisericească rusă şi literatura universală, filosofie, arheologie, artă plastică şi cel mai important element al acestei relaţii care era istoria. Literatura bisericească rusă era concentrată în munca ierarhilor, a teologilor şi a istoricilor bisericeşti .
În timpul perioadei petrine, în mâinile călugărilor de la Kiev au ajuns nu numai şcolile teologice, dar şi ştiinţa teologică. Una dintre cele mai importante scrieri ale acestei epoci este cea a mitropolitului Ştefan Iavorskij care se intitulează Камень Веры . Cartea era orientată împotriva doctrinei protestante şi, în special, împotriva ideilor protestante a „reformei” din cadrul Bisericii Ortodoxe din Rusia. În polemica sa avută cu reforma bisericească din Rusia, mitropolitul Ştefan, deseori aducea argumente ale teologilor catolici. Ca şi toţi ceilalţi care au învăţat la Academia din Kiev, în ideile sale dogmatice Mitropolitul Ştefan era cel mai aproape de Toma de Aquino şi Robert Bellarmine.
Oponentul mitropolitului Ştefan era arhiepiscopul Feofan Procopopovič. În învăţăturile sale, Feofan, evita să vorbească despre teologia mistică a Bisericii. Influenţa lutherană era evidentă şi în învăţătura lui despre mântuire care a alarmat pe mulţi dintre teologii ortodocşi. Cu toate că în sfera administrativă a Bisericii, arhiepiscopul Feofan a ocupat posturile cele mai importante, în domeniul teologiei ca ştiinţă şi în învăţământ mitropolitul Ştefan deţinea întâietatea. Lecţiile ţinute de Feofan la Academia din Kiev au fost publicate abia în timpul ţariţei Ecaterina a II-a .
Cele mai importante lucrări ale epocii petrine din sfera literaturii teologice au fost şi Четьи Минеи scrisă de către Sfântul Dimitrie, mitropolitul Rostovului. Sfântul Dimitrie, în lume se numea Daniel Tuptalo, s-a născut în 1651 în Makarova de lângă Kiev. A învăţat la Academia din Kiev. Învăţător i-a fost oratorul şi polemistul, arhimandritul Ioanichie Galiatovskiy. La vârsta de 12 ani el a fost tuns în monahism cu numele Dimitrie. În 1675 arhiepiscopul Lazăr Baranovici de Cernigov l-a chemat pe tânărul Dimitrie din mănăstirea Sfântul Chiril din Kiev în Cernigov, unde la hirotonit ieromonah şi l-a numit predicator. Sfântul Dimitrie a predicat în mănăstirile şi bisericile din Rusia Mică, Belorusia şi Lituania .
În 1684 arhimandritul Varlaam Iasinskij din Lavra Pecerska, aflând de marea duhovnicie, înţelepciune şi de darul oratoriei a Sfântului, l-a chemat în Kiev şi i-a propus să scrie vieţile sfinţilor pentru tot anul. Făcând această muncă din ascultare, el a adunat numeroase cărţi. Din Moscova i-au fost aduse Великие Четьи Минеи a Sfântului Macarie. Sfântul Dimitrie a folosit deasemenea vieţile sfinţilor din sudul şi din vestul Rusiei, proloagele, lucrările aghiografilor din Grecia, Istoria Bisericească a cardinalului Baronia.
În 1689 la tipografia din Lavra Pecerska a ieşit de sub tipar primul volum, din cele patru, din Четьи Минеи pe lunile septembrie, octombrie şi noiembrie. În 1693 a fost gata cel de al doilea volum, în 1700 a fost tipărită cel de al treilea volum şi la sfârşitul vieţii sale în 1705 el a terminat cel de al IV-lea volum. Четьи Минеи a Sfântului Dimitrie a fost cea mai citită lucrare din Rusia.
În 1701, ţarul Petru l-a chemat pe Sfântul Dimitrie în Moscova. În soborul Înălţării a fost hirotonit mitropolit de Tobolsk. Din cauza sănătăţii sale precare nu a putut să meargă în Siberia astfel a fost numit mitropolit de Rostov. În Rostov Sfântul Dimitrie a înfiinţat o şcoală de teologie în care învăţau toţi copiii, indiferent de clasa socială din care făceau parte. Învăţământul din acest seminar s-a orientat după modelul Academiei din Kiev. În relaţia dintre profesor şi elevi nu exista formalismul existent în alte şcoli. Sfântul Dimitrie deseori organiza cursuri în care vara explica Noul Testament iar iarna Vechiul Testament. Pentru a crea o atmosferă mai prietenoasă, după modelul colegiilor catolice, era ales cel mai bun elev care era numit imperator. Al doilea student era numit senator. În seminar era o atmosferă asemănătoare cu cea din cadrul unei familii. Fiind bolnav de tânăr, sfântul a suportat cu greu clima din nordul Rusiei. La sfârşitul vieţii sale el a scris prietenului său, mitropolitului Ştefan: „Orice nu aş face, totul îmi cade din mâini. Zilele mele au devenit întunecate. Ochii mei nu văd bine”. În seara zilei de 28 octombrie 1709, înainte să moară, el a chemat pe corişti şi a ascultat „Iisuse al meu Preaiubit, nădejdea mea e la Domnul” după care, spre dimineaţa, l-au găsit mort în chilia sa, stând în genunchi .
În 1713, Petru I a dat un ucaz în care s-a cerut mutarea Corului bisericesc moscovit la Peterburg. Corul moscovit în Peterburg a fost condus de către muzicieni apuseni. Astfel, se trece la muzica occidentală, armonică, respectând unele principii ale muzicii vechi ruse. Din acel moment, muzica bisericească rusă a început să se îndepărteze de muzica bizantină. Aceasta ne dovedeşte şi prefaţa Psaltichiei rumăneşti a lui Filotei sin Agăi Jipei, care a fost realizată „nu după meşteşuguri latineşti şi rusăsci”, ci cântările „sunt alcătuite după cel al musichiei dascălilor Bisericii noastre a Răsăritului”. Probabil că protopsaltul Filotei ar fi ştiut şi de propaganda catolică desfăşurată în Rusia şi în Ucraina .
În secolul al XVIII-lea are loc un declin spiritual în Rusia. Datorită acestui declin a apărut o nouă artă care nu era specifică artei ruse. Pentru o înţelegere mai bună a situaţiei trebuie să enumerăm cele mai importante etape din viaţa Bisericii şi ale artei sale. O etapa importantă care a influenţat arta bisericească au fost disputele despre averile mănăstireşti, despre atitudinea faţă de eretici ş.a. care reprezintă de fapt o ciocnire a două puncte de vedere diferite asupra idealului vieţii creştine.
Pe de-o parte era continuarea mişcării spirituale şi contemplative a isihasmului, dar care tindea spre o lepădare totală de lume la adepţii Sfântului Nil Sorski. Pe de altă parte, cu accent la slujirea socială a Bisericii la urmaşii Sfântului Iosif de Volokolamnsk. Odată cu victoria iosefinienilor s-a ajuns la o slăbire şi diminuare nu numai a vieţii spirituale, dar a defavorizat şi trasarea unui hotar precis între viaţa Bisericii şi viaţa Statului. Atunci a început o scădere a înălţimii spirituale a chipului reprezentat pe icoană. În conştiinţa oamenilor a apărut o confuzie referitoare la esenţa Bisericii. Pe măsură ce noţiunea de Biserică scădea în intensitatea ei, şi odată cu intervenirea anumitor schimbări în raportul dintre Biserică şi Stat – arta bisericească deviază şi ea de la scopul ei principal asumându-şi funcţii care îi erau străine, dispare perceperea ortodoxă a icoanei. Înţelegerea creaţiei artistice trece dintr-un plan interior, spiritual, în plan exterior care era exprimat prin tendinţe moralizatoare, narative, prin înclinaţie spre ornamentaţie. Tot atunci apare un sistem de reguli exterioare şi de supraveghere a comportamentului moral al iconografilor .
Presiunea care era exercitată asupra Bisericii de romano-catolicism şi în aceeaşi măsură de protestantism a avut urmări deosebit de negative asupra artei bisericeşti. Odată cu includerea Bisericii în sistemul administrativ de stat, arta bisericească devine în acelaşi timp o artă bisericească de Stat. Măsurile legate de arta bisericească erau luate în plan statal. Conform decretului emis de ţar în anul 1707, „cârmuirea duhovnicească” era încredinţată mitropolitului Ştefan Iavorskij, iar supravegherea efectivă a iconografilor şi a comportamentului lor moral era încredinţată arhitectului Ivan Zarudnev . „Pentru aceasta să i se dea un palat special, şi de asemenea câţiva ipodiaconi bătrâni şi tineri de la palatul Armurilor şi paznici şi soldaţi din garnizoana Moscovei şi toate câte va avea nevoie […]” . Conform decretului din 1710, lui Zarudnev i s-a impus ca să fie luaţi la evidenţă toţi pictorii moscoviţi, precum şi cei în alte oraşe. Toţi pictorii trebuia să fie împărţiţi în trei categorii, fiecare categoria avea un impozit corespunzător. Zarudnev trebuia sa elibereze un certificat în acest sens. Arhiereii, preoţii şi mănăstirile nu aveau dreptul să primească de la meşteri icoane dacă nu aveau certificat .
În timpul ţarului Petru cel Mare au existat două tipuri de iconografii, cea tradiţională şi cea te tip occidental. Tot atunci a fost introdusă ideea că arta tradiţională reprezintă o etapă depăşită, că această arta aparţine Rusiei vechi şi că trebuie abandonată. În timpul ţarului Petru „predaniile vechi erau uitate până într-aşa măsură încât, atunci când în locul lui Zarudnev a fost numit Antropov ca supraveghetor al iconografilor, s-a constatat că el nu mai cunoştea iconografia veche şi nu de puţine ori, aşa cum reiese din rapoartele oficiale reprezentate Sinodului […], a protestat împotriva reprezentărilor iconografice vechi, considerându-le incorecte şi nu permitea răspândirea lor în popor” .
Odată cu venirea la conducere a ţarului Petru I (1696), numărul comenzilor de icoane făcut iconarilor din palatul Armurilor a scăzut considerabil, iar în anul 1711 atelierul de icoane a fost închis. O parte dintre iconari sau dus în Peterburg unde au înfiinţat Palatul Zugravilor . Alţii, însă, încă din secolul al XVII-lea au plecat în diferite oraşe ca sa-şi caute de lucru. Desigur, aceasta a facilitat răspândirea „stilului din palatul Armurilor”. În 1707 Petru cel Mare a ordonat ”că e mai bine pentru cinstea sfintelor icoane” ca să fie patronaţi toţi iconarii de către mitropolitul Ştefan Iavorkij, iar mai marele iconarilor trebuia să fie iconarul şi arhitectul I. P. Zarudnev, care era originar din Ucraina. Iconarii trebuiau sa fie repartizaţi în trei categorii, lor li s-a ordonat sa picteze conform vechilor obiceiuri şi să trăiască virtuos, fără ca să bea sau să aibă un mod de viaţă nelegiuit .
Fiecare iconograf era obligat să-şi semneze lucrarea. Astfel, supraveghetorii încercau să ridice calitatea şi nivelul de responsabilitate pentru calitatea artistică a chipurilor şi corectitudinea iconografiei lor. După ucazul dat în 11.05.1711, femeile nu aveau dreptul să picteze icoane.
Palatul Zugravilor a fost condusă de către I. P. Zarudnev până în anul 1725. După care, funcţia lui a rămas vacantă până în anul 1761 când a fost ocupată oficial de către A. P. Antropov. Din 1764 în calitate de ajutor al lui Antropov a fost numit renumitul pictor din Peterburg M. L. Kolokolinikov. În anul 1792 a fost schimbat de către pictorul din Earoslav L. I. Şustov şi de către absolventul Academiei de Arte din Kiev M. M. Utkin .
Conform ucazului din data de 4.03.1759 Sinodul, la porunca ipm. Elizabeta, a dat dispoziţie în toate eparhiile ca să fie scoase din Biserici şi din vânzare „icoanele neartistice”. Însă, conducerea fiecărei eparhii a înţeles în mod diferit acest ucaz. Astfel, în eparhia de Kazani au fost găsite 1053 de icoane neartistice, iar în eparhia de Ustiujsk nu a fost găsită nici o icoană neartistică. În secolul al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea sunt cunoscute numeroase cazuri când au fost confiscate icoane de la vânzătorii de icoane sau cazuri când au fost închise magazine de icoane. Toate aceste incidente sunt strâns legate de iconarii centrului din Suzdalsk. Aceste incidente au avut loc şi din cauză ca iconarii din Suzdalsk, în mare parte, ţineau de „ritul vechi” .
În pictura vremii noi se deosebesc trei stiluri diferite, în conformitate cu percepţia şi modul de viaţă al fiecărui iconograf. Ţăranii, modul de viaţă şi percepţia cărora a fost influenţată în mai mica măsură de schimbările care aveau loc în Biserică şi Stat, în continuare cumpărau icoane tradiţionale, simple, care nu aveau mare valoare artistică. Oamenii de la oraş, mai bogaţi, preferau icoane pictate mai profesional, icoane care erau pictate în „stilul palatului Armurilor” în combinaţie cu stilurile iconografiei noi. Acest tip de icoane erau numite „золотопробельные” .
În secolul al XIX-lea acest stil a fost influenţat de barocul electic care a apărut în artă în anii 40 ai secolului XIX. Al treilea stil, care folosea formele picturii postrenascente, a avut o extindere mai mare numai la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când pe deplin s-a reorganizat activitatea Academiei de Arte, care a fost înfiinţată în 1757. Icoanele pentru bisericile din oraşele mari erau comandate pictorilor noii şcoli (I. I. Vişniakov, I. N. Nikitin etc. - pentru picturile bisericii Sfântul Alexandru Nevski din Peterburg (1724); D. G. Leviţki – pentru lucrările picturii bisericilor Sfântul Kir şi Ioan şi Sfânta Ecaterina din Moscova (1767) . Până când învăţământul academic şi respectiv pictura academică nu devenea o realitate pentru masele de oameni, stilurile de pictură rămâneau în posesia oamenilor mai învăţaţi. Categoriile sociale de credincioşi, cărora le erau destinate icoanele, generau existenţa mai multor stiluri în iconografia rusă. Anumite icoane care erau pe placul ţăranilor, erau necorespunzătoare păturilor sociale mai înalte. Răspândirea picturii laice, în special fiind cea portretistă, a facilitat acceptarea portretelor anumitor sfinţi ca fiind icoane. Astfel, portretele anumitor sfinţi din secolele XVIII-XIX, după canonizarea sfinţilor precum Dimitrie de Rostov, Mitrofan de Voronej, Tihon de Zadonsk ş.a. au fost percepute ca fiind icoane .
Un centru important de iconografie a fost şi gubernul din Vladimir. În această gubernie, pe lângă icoanele simple, fără valoare artistică, au început sa fie pictate şi icoane „золотопробелные” . Iconografii din Vladimir au păstrat stilul specific iconografiei secolului al XVII-lea, cu toate că nu erau străini de anumite influenţe exterioare stilului lor. În Podvoljie, inclusiv până în 1770 continuau să funcţioneze ateliere de iconografi care au moştenit stilul cunoscuţilor pictori din Costromsk şi Iaroslav .
În nord, un rol deosebit în răspândirea iconografiei, care de la început s-a format pe baza şcolilor din Novgorod şi Rostov, l-au jucat mănăstirile mari. În aceste mănăstiri în secolul al XVI-lea şi al XVII-lea au lucrat atât iconografii din mănăstire cât şi cei veniţi în aceste mănăstiri. În Siberia iconografia suporta o puternică influenţă ucraineană, aceasta datorită faptului că mulţi ierarhi, care erau originari din Ucraina, au venit cu iconografi un aceste regiuni ( spre exemplu, mitropoliţii de Tobolsk: Filotei Leşinski, Ioan Maximovici, Antonie Stahovski, Pavel Koniuskevici; episcopii de Irkutsk: Inochentie Kuliciţki, Inochentie Neronovici, Sofronie Kristalevski, Mihail Mitkevici, Veniamin Bagreanski). Barocul ucrainean, nu rare ori, tindea spre tradiţia vechei şcoli a „palatului Armurilor”. În Ural iconografia a fost răspândită, în mare parte, de către creştinii de rit vechi care s-au mutat acolo din regiunea centrală a Rusiei. Acest stil era complicat era mai mult decorativ. Care făcea parte din multitudinea de feluri al stilului золотопробельново. În seminarul din Larva Sfântului Serghie, în anii 40 ai secolului XVIII, a început să se înveţe iconografia sub conducerea iconografului ucrainean P. Kazanovici. În cultura naţională a căpătat o valoare deosebită gravurile ieftine, care nu aveau o prea mare valoare artistică .
Picturile creştinilor de rit vechi, din punct de vedere tematic sunt corecte. Stilul lor se deosebea printr-o înaltă măiestrie artistică, totodată, reprezentă tradiţia iconografică a „şcolii palatului Armurilor” din a doua jumătate al secolului al XVII-lea. Principalele centre care se ocupau cu pictarea acestor icoane au fost mănăstirile creştinilor de rit vechi din nordul Rusiei: Vâgoleksinski, Velikopojenski şi, deasemenea, mănăstirile din regiunile Şenkurs, Kandikov, Totim şi, mai târziu, mănăstirea Gusliţki de lângă Moscova .
O parte deosebită a iconografiei a fost pictura pe email din Rostov. Această metodă a apărut în Moscova în secolul al XVII-lea. În secolul al XVIII-lea această metodă s-a răspândit şi în Peterburg. Plăcile de email erau folosite în calitate de adaos la diferite opere ale artei bisericeşti: medalioane de email; anumite detalii pentru potire, mitre şi evanghelii.
Iconarii din Rostov care se ocupau cu emailurile, erau şi iconari ai casei arhiereşti. Aceşti meşteri sunt cunoscuţi după documentele anilor 60 ai secolului al XVIII-lea. De la începutul secolului al XIX-lea, cea mai mare parte a producţiei din Rostov era formată din producţia iconarilor individuali. Aceşti iconari aproape până la sfârşitul secolului al XIX-lea au păstrat elemente din baroc .
În prima parte a secolului al XIX-lea iconografia academică a început sa joace un rol foarte important. În acea perioadă o mare parte dintre preoţi şi chiar iconografi au perceput această iconografie ca fiind „mult mai corectă” în comparaţie cu iconografie tradiţională. Trebuie să menţionat că această iconografie nu a fost niciodată împotriva canoanelor Bisericii. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, începutul secolului al XIX-lea icoanele din bisericile din Peterburg erau pictate de către absolvenţii Academiei de Arte: G. I. Ugriumov, P. S. Drojdin, M. F. Voinov, E. V. Moşcov etc. .
În acea perioadă au activat renumiţi iconografi ca: B. L. Borovikovski, K. P. Briulov, F. A. Bruni, V. K. Şebuev, A. G. Veneţianov. Aceste nume sunt nume ale unor familii renumite de iconografi, unde bunicii lor au pictat icoane раздаточные, taţii lor au pictat icoane золотопробелные iar fiii lor au învăţat la Academia de Arte. Învăţătura iconografică a devenit tot mai accesibilă. În cadrul Academiei de Arte în 1840 au fost deschise clase de pictură pentru toţi cei care doresc să înveţe să picteze .
În 1872 au fost deschise şcoli duminicale gratuite, iar în provincie au apărut scoli private. Şcoli de iconografie, de tip academic, au fost deschise şi în mănăstiri în a doua jumătate a secolului XIX. O importanţă deosebită a avut înfiinţarea, în cadrul Academiei, a unei clase speciale de iconografie ortodoxă (1856). Această clasă a fost înfiinţată pentru pregătirea specialiştilor în special pentru pictarea bisericii Iisus Hristos Mântuitorul. Această clasă era condusă de către T. A. Neff. Întregul program de pictare a părţii centrale a bisericii a fost elaborat de Sfântul Filaret Drozdov. Pictura de lângă cor a fost făcută în conformitate cu planurile mitropolitului Inochentie Veniaminov şi a episcopului Ambrozie Kliucearev. Principalul lor conţinut şi mesaj era preaslăvirea Mântuitorului şi arătarea istoriei omenirii ca fiind îndeplinirea Voinţei lui Dumnezeu: începând cu icoana căderii în păcat a protopărinţilor noştri, de sub cupola principală şi până în partea de nord unde era pictat Sfântul Alexandru Nevski. La pictarea acestei biserici au lucrat: T. A. Neff, N. A. Koşelev, G. I. Semiradskii, A. T. Marcov, V. P. Vereşaghin, F. A. Bruni, K. F. Makovskii, I. L. Preanişnikov, V. I. Surikov, ş.a. În scurt timp s-a observat că unii iconografi aveau un alt stil prin care se deosebeau de ceilalţi. Astfel, o parte din pictura a trebuit să fie repictată. Spre exemplu pictura lui P. V. Basin a fost repictată .
Datorită profesionalismului iconografilor, cea mai mare parte a bisericii a fost pictată cu icoane de dimensiuni inexistente până în acel moment. Spre exemplu icoana Domnului Savaot din cupola bisericii avea 15 metri înălţime şi era pictată de A. T. Marcov. Cu toate că în această compoziţie se observă tinderea iconografilor de a menţine stilul iconografiei tradiţionale, totuşi, din punct de vedere stilistic se observă că icoanele lor intră în cadrul academismului târziu cu specificul lui красивостю (Sfânta Treime, T. A. Neff). Trebuie menţionat că stilul academic răspundea foarte bine cerinţelor impuse pentru pictarea bisericii, adică acestui stil îi este specific atât măreţia Bisericii cât şi istoria ei. Un loc important în pictură l-a avut şi ornamentele stilului bizantin, care erau executate de către L. V. Dalia. Tot atunci a avut loc renaşterea tehnicii mozaice, în 1851, pentru lucrările bisericii Iisus Hristos Mântuitorul şi pentru Soborul Sfântul Isac din Peterburg. În cadrul Academiei a fost deschis un „atelier pentru mozaism” sub conducerea lui F. A. Bruni şi A. P. Frolov. Pictorii-mozaişti au făcut o copie în mozaic a icoanelor lui T. A. Neff şi F. P. Briullov pentru iconostasul soborului Sfântul Isac din Peterburg. Lucrările mozaice au durat până în 1914. În biserica Învierea Domnului mozaiştii au împodobit cu pictură mozaică interiorul şi frontonul (A. A. Frolov, după schiţa lui V. M. Vasneţov, M. V. Nesterov, A. P. Riabuskin, N. N. Harlamov). La geamul din altar al soborului Sfântul Isac din Peterburg a fost pus un vitraliu cu chipul Domnului Hristos. Vitraliul a fost comandat în Germania. Această tehnică în calitate de artă bisericească, în Rusia, nu s-a extins .
La mijlocul secolului al XIX-lea a apărut un interes deosebit faţă de icoanele vechi. Au apărut numeroase persoane care colecţionau icoane vechi. Din acest motiv au apărut mai multe icoane contrafăcute în regiunea Suzdalskului. La sfârşitul secolului al XIX-lea s-a mărit numărul comenzilor pentru icoane scumpe care erau pictate în stil tradiţional. În timpul ţarului Nicolae al II-lea (1894-19170) aceste icoane au fost recunoscute de către curte, iar unor iconografi li s-au oferit titlul de „поставщика двора Его Императорского Величесива”. Tot atunci a mai apărut un stil în iconografia rusă, în care se combinau unele aspecte ale iconografiei tradiţionale în manieră academică. Acest stil iconografic a fost răspândit în mod special de către atelierul din Peterburg a lui M. S. Peşehonov .
Odată cu anii 70 ai secolului XIX au început să apară icoane pe hârtie. În mod special aceste icoane le erau pe plac creştinilor simpli. Toate chipurile de pe icoane puteau să apară numai cu aprobarea comitetului de cenzură. În anii 90 ai secolului XIX au apărut în Moscova două firme, Jako şi Bonakera care produceau icoane pe pânză. Acesta a fost motivul pentru care iconografii din Suzdalsk au protestat. Tot în acel moment s-au arătat nemulţumiţi şi cei care apreciază iconografia tradiţională. În 1901, conform ucazului dat de ţar, a fost înfiinţat un Comitet de restabilire a iconografiei ruse pentru a facilita răspândirea iconografiei tradiţionale .
În secolul al XVIII noua înţelegere artistică se fundamenta pe premisele culturii secularizate. În această perioadă nu putem vorbi de cultura iconografică tradiţională a Bisericii Ortodoxe Ruse. Vechea iconografie a fost influenţată de iluminismul acelei epoci. Noua gândire iconografică a pătruns foarte adânc în conştiiţe astfel încât nu mai exista nici o împotrivire reală în calea răspândirei ei.
Reforma petrino-occidentală de europenizare a Rusiei a reuşit să fie implementată cu succes. Astfel, la sfârşitul secolului al XVIII-lea chiar unii teologi nu mai conştientizau care sunt diferenţele între imaginea ortodoxă şi cea romano-cotolică. Atât romano-catolicismul cât şi protestantismul au căpătat amploare în Rusia. Această influenţă era favorizată şi de ordinul iezuiţilor care au făcut tot posibilul ca sa-şi consolideze rolul asupra cercurilor care conduceau Rusia, dar şi de ambasadele ţărilor apusene. Putem vorbi despre o competiţie în acest domeniu a celor două confesiuni, fiecare încercând să se extindă cat mai mult posibil în Biserica Rusă.
Iconografia rusă a perioadei sinodale a suferit schimbări uriaşe. Ea trecut prin diferite faze începând cu iconografia tradiţională şi terminând cu cea academică. Toate aceste schimbări se datorează în cea mai mare măsură reformei petrine care a reuşit să supună Statului atât Biserica, cât şi arta iconografică.