Dragostea este centrul crestinismului, aceasta fiind una dintre cele mai importante virtuti pe care le poate avea cineva. In evanghelia dupa Ioan, capitolul 13 versetul 34, Mantuitorul ne da o porunca : Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.
De asemenea, in epistolele pauline, Sfantul apostol Pavel se foloseste de termenul de dragoste de 55 de ori, ceea ce ne face sa ne gandim ca totusi, acesta releva o importanta majora pentru crestinism, data fiind uzualitatea lui.
Despre dragoste spune insusi apostulul Pavel, in epistola catre Corinteni ca:
1. De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
2. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
3. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
5. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
8. Dragostea nu cade niciodată.
Iubirea de Dumnezeu si de aproapele sunt esenta vietii crestine, aceasta pentru ca “Dumnezeu este iubire”, asa cum reiese din 1 Ioan, capitolul 4, versetele 8 respectiv 16.
Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca: “Multi au spus multe despre dragoste. Dar numai cautand-o intre ucenicii lui Hristos o vei afla. Caci numai ei au avut Dragostea adevartata ca invatator al dragostei”,
Cine implineste porunca iubirii, implineste toate poruncile, deoarece aceasta porunca le cuprinde pe toate.
Deoarece lucrarea poruncilor are ca scop dobandirea virtutilor, implinind porunca iubirii castigam cea dintai virtute de capetenie, conform 1 Corinteni 13, 1, asadar, iubirea este telul nevointei, dar si sfarsitul ei.
Iubirea apare ca urmare a nepatimirii, pentru ca la ea se ajunge prin bogatia virtutilor si lipsa orcarei patimi. Omul nu-L poate iubi cu adevarat pe Dumnezeu si pe aproapele sau ca pe sine insusi, atata vreme cat el inca mai este alipit in orice chip patimas de lume sau de propria sa persoana.
Chiar daca iubirea vine in urma nepatimirii, nu inseamna ca nu putem sa il iubim pe Dumnezeu sau pe aproapele, inainte de a dobandi starea de nepatimire, ci inseamna ca este mai greu sa iubim si ca iubirea noastra nu este total revarsata catre El si catre aproapele nostru. Iubirea este desavarsirea vietii duhovnicesti, iar iubitorul de nevointa are de implinit de la bun inceput datoria iubirii, ceea ce inseamna ca este nevoie si de cea dintai porunca. Iar faptul ca iubirea cuprinde toate poruncile si toate virtutile, arata ca, in sens invers, lucrarea oricarei porunci si implinirea unei virtuti are totdeauna in ea o masura de iubire.
Dialogul dintre Mantuitorul si invatatorul de lege ne spune cu siguranta porunca care are trebui sa o avem mai presus de orice
“Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?
Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti?
Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.
Iar El i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi.“ (Luca 10, 25-28).
Eminamente, Dumnezeu fiind iubire, iar noi chemati sa fim la fel ca El, dupa chipul si asemanarea Sa, intelegem ca si noi trebuie sa fim iubire, lucru pe care il putem realiza doar iubidu-ne vrajmasii, aproapele si pe Dumnezeu.
Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.