Cuviosul părintele nostru Anatolie (în lume Alexei Moisevici Zertalov) s-a născut la 24 martie 1824, în familia unui diacon care slujea la biserica din satul Bobâli, din gubemia Kaluga. Părinţii l-au educat pe fiul lor în rigoare şi evlavie creştină, nădăjduind să-şi aleagă cu vremea calea slujirii lui Dumnezeu.

După terminarea Seminarului duhovnicesc de la Kaluga, Alexei s-a angajat la un loc de muncă, însă în scurt timp s-a îmbolnăvit grav. Pe atunci tuberculoza era considerată boală incurabilă şi Alexie a făgăduit Domnului că dacă îl va vindeca, va intra în monahism.

Domnul i-a dăruit viaţă şi în scurt timp, în iulie 1853, a cerut binecuvântarea părintească şi a venit la Sihăstria Optina. Stareţul Macarie i-a spus mamei viitorului călugăr: “Binecuvântată eşti, femeie bună, că pe o cale atât de bună i-ai îngăduit să meargă!” Din acea zi Cuviosul Macarie a început să călăuzească viaţa duhovnicească a tânărului posluşnic. Cu timpul, simţind apropierea neputinţelor şi sfârşitului său, l-a binecuvântat să se adreseze pentru sfaturi stareţului Ambrozie.

La data de 17 noiembrie 1862, fratele Alexie a fost tuns în mantie cu numele de Anatolie. La această dată el făcea deja ascultare la stareţul Ambrozie. Din primii ani ai petrecerii în mânăstire, viaţa viitorului stareţ Anatolie a fost închinată slujirii celor din jur. Atunci când făcea ascultare la bucătărie, nu-i mai rămânea timp nici măcar pentru somn, încât ajungea să doarmă pe lemne. Iar pentru a se ruga, vrând să petreacă unele clipe rare doar cu Dumnezeu şi conştiinţa sa, trebuia să plece în pădure… Mai apoi stareţul Ambrozie a început să-l trimită pe Cuviosul Antonie la arhondaricul mânăstirii, pentru a-i mângâia pe cei mâhniţi. Iar atunci când stareţul înainte-văzător a văzut că ucenicul s-a maturizat, ajungând la măsura de a-i îndruma pe alţii în nevoinţele duhovniceşti, a început să-l introducă treptat în nevoinţa de stareţ, pregătindu-şi un colaborator şi ajutor apropiat.

În anul 1870, Cuviosul Antonie a fost hirotonit ieromonah, şi chiar în anul următor a fost numit proestos al Mânăstirii din Orlovsk, fiind ridicat la rangul de arhimandrit. Însă dragostea către Optina dragă şi stareţul Ambrozie l-a făcut să refuze numirea. Cuviosul Ambrozie a reuşit să obţină să-i fie rânduit ca ajutor de chilie. Iar din anul 1874, făcând ascultare stareţului Ambrozie, Cuviosul Antonie a acceptat funcţia de conducător al schitului. Tot lui, stareţul Ambrozie i-a poruncit să îndrume duhovniceşte nou-înfiinţata mânăstire de maici de la Samordino. Cuviosul Ambrozie repeta adeseori, atunci când vorbea cu maicile: “Vă primesc rar să stăm de vorbă, pentru să sunt liniştit: sunteţi cu părintele Anatolie”.

Cuviosul Anatolie avea un caracter foarte milostiv, compătimitor. Dacă auzea despre durerea cuiva, se neliniştea atât de mult, încât începea să aibă dureri îngrozitoare de cap. Iar apoi începea să-l doară şi inima… Luând asupră-şi grija pentru Şamordino, el intra în toate laturile vieţii maicilor. Le-a învăţat el însuşi tipicul slujbelor, pravila monahală de rugăciune, cele “cinci sute de rugăciuni” zilnice, cântarea bisericească. Totuşi, prima întrebare către fiica duhovnicească era: “Ai de toate?” Douăzeci de ani el a fost pentru călugăriţele de la Şamordino un părinte devotat şi un îndrumător plin de dragoste.

Despre marea putere a rugăciunilor staretului Anatolie mărturisea însuşi Cuviosul stareţ Ambrozie: “Îi sunt date o aşa rugăciune şi un asemenea har, de care au parte abia unul dintr-o mie”. Cuviosul Antonie vorbea cu o deosebită dragoste despre rugăciunea lui Iisus; spunea că adevărata rugăciune trebuie să ia naştere nu atât sub influenţa unei lecturi bune şi a cântării, ci să fie rodul unei mari osteneli, al îndrăznelii şi dragostei către Dumnezeu. Cuviosul Antonie se bucura de plinătatea darurilor Duhului Sfânt: darul înainte-vederii şi al discernământului, darul vindecării neputinţelor sufleteşti şi trupeşti. Cu câteva cuvinte, plin de dragoste şi cu o adâncă experienţă duhovnicească, el ştia să liniştească sufletul mâhnit, să prevină în chip prudent pe oameni despre viitoarele încercări, să-i pregătească pentru sfârşitul apropiat.

Sfârşitul stareţului Ambrozie, la 10 octombrie 1891, a înrăutăţit starea sănătăţii ucenicului său drag: atât de mult a deplâns faptul că a rămas orfan, încât a fost cuprins de o neputinţă care i-a fost fatală. Cuviosul Antonie a început să se stingă. A îndurat boala cu blândeţe şi cu smerenie. La 15 decembrie 1893 a primit în taină schima.

La data de 25 ianuarie 1894, Cuviosul stareţ Anatolie a adormit în linişte în timpul citirii rugăciunilor la ieşirea sufletului. A fost înmormântat lângă pereţii catedralei, alături de iubitul său învăţător şi îndrumător.