by Dumitru COTELEA

Încoronarea ţarului Ivan cel Groaznic a fost săvârşită de către mitropolitul Macarie. Noul ţar spera să devină moştenitorul tradiţiei împăraţilor bizantini, să fie reprezentantul şi apărătorul întregii Ortodoxii. În legătură cu aceasta ţarul s-a adresat Patriarhului Constantinopolului, cu rugămintea de a recunoaşte încoronarea sa, pe care o făcuse mitropolitul rus. Ca nepot al Sofiei Paleolog, ţarul considera că are dreptul să fie moştenitorul împăraţilor bizantini. Ţarul trebuia să-şi asume aceleaşi responsabilităţi pe care le-a avut şi împăratul Imperiului Bizantin .
Patriarhul a fost de acord, numai cu condiţia ca el să-l încoroneze. Scopul Patriarhului era să-şi restabilească dreptul asupra Bisericii din Rusia . Intuind care pot fi consecinţele, ţarul a respins propunerea Patriarhului. Astfel, la sinodul din 1546, care a avut loc în Moscova, ţarul a încercat să mărească importanţa mitropolitului, menţionând că mitropolitul Moscovei era conducătorul întregii Biserici din Rusia şi că acestuia trebuiau să i se supună toţi ierarhii. Orice hotărâre trebuia aprobată de către mitropolit. Tocmai din acest motiv, la sinod a fost aprobată hotărârea care stipula că mitropolitul trebuia să poarte culion alb cu heruvimi.
Cu sprijinul ierarhiei ruse, ţarul spera să înfiinţeze patriarhia în capitală . Dat fiind faptul că atât Constantinopolul, cât şi celelalte Biserici, au căzut sub stăpânirea turcilor, toţi au sperat să beneficieze de ajutorul financiar al Rusiei. Astfel, tot mai mulţi reprezentanţi ai Bisericilor din răsărit veneau în Moscova după ajutor. Rusia a ajutat pe toţi Patriarhii care au suferit de pe urma cotropirilor turceşti. În schimbul acestui ajutor, ţarul a cerut binecuvântarea lor pentru a înfiinţa Patriarhia în Moscova. Patriarhii nu au fost de acord ca mitropolia din Moscova sa fie proclamată Patriarhie. Capterev N. afirmă că Patriarhii se temeau că nu vor primi ajutor, în cazul în care ei îşi dădeau acordul să se înfiinţeze Patriarhia. În realitate, patriarhii nu aveau dreptate, deoarece după înfiinţarea Patriarhiei, Rusia a continuat să trimită ajutoare acestor Patriarhii . Ţarul a înţeles că dacă ar fi înfiinţat în Moscova Patriarhia, atunci Moscova ar fi luat locul Constantinopolului atât pe plan bisericesc, cât şi pe plan politic şi ar fi devenit o „a Treia Romă”.
În 1586 Patriarhul Antiohiei, Ioachim, a vizitat Moscova. Scopul vizitei era de a cere ajutor pentru restabilirea Patriarhiei. În acest moment, Statul şi Biserica din Rusia s-au hotărât să negocieze referitor la înfiinţarea Patriarhiei în Rusia. Ruşii au insistat ca Patriarhul Ioachim să vorbească cu ceilalţi Patriarhi referitor la înfiinţarea Patriarhiei în Rusia . Patriarhul Ioachim a fost de acord ca în Rusia să se înfiinţeze o Patriarhie, dar a atenţionat că această chestiune trebuie să fie discutată la un Sinod al Patriarhilor, el neavând puterea să facă ceva fără sfatul celorlalţi patriarhi. El a promis că va vorbi cu ceilalţi Patriarhi în vederea rezolvării acestei probleme.
După discuţia avută cu ţarul, Patriarhul trebuia să se întâlnească cu mitropolitul Dionisie în biserica Înalţării Mântuitorului. Mitropolitul Dionisie nu s-a comportat politicos cu Patriarhul, nu a dat dovadă de smerenie, dimpotrivă, a încercat să demonstreze că Biserica din Rusia era deja o putere care mai devreme sau mai târziu ar fi fost recunoscută. Iată un exemplu elocvent: în timp ce Patriarhul Ioachim a intrat în biserică, mitropolitul nu a făcut nici un gest, pur şi simplu a aşteptat ca Patriarhul să se apropie de el. În momentul în care Patriarhul s-a apropiat de mitropolit, acesta, l-a binecuvântat. Gestul l-a jignit pe Patriarh, dar, ştiind situaţia în care se afla, a trebuit să se resemneze . Patriarhul Ioachim a înţeles semnificaţia gestului şi, cu ajutorul traducătorului, i-a spus mitropolitului că nu a procedat bine. Dar, văzând că nimeni nu vrea să-l asculte, a renunţat şi a tăcut .
Discuţiile avute cu Patriarhul Antiohiei nu au dus la un acord final. Patriarhul a obţinut de la ţar milostenie. Împreună cu Patriarhul Antiohiei a mers şi un delegat de al ţarului, Mihail Ogarkov. Misiunea acestui delegat era ca să ducă milostenie şi scrisori la ceilalţi Patriarhi. Conducerea Statului rus ştia că propunerea lor nu va fi atât de uşor acceptată în răsărit, aşa că, înainte de a iniţia primele negocieri, ţarul dorea să afle care era situaţia în Răsăritul Ortodox şi cum ar fi reacţiona ceilalţi Patriarhi. Abia în 1587, în Rusia a venit un delegat al Patriarhului Constantinopolului, grecul Nicolae, care l-a anunţat pe ţar că în scurt timp va avea loc un sinod al Patriarhilor, unde urma să se discute problema proclamării Patriarhiei Ruse. Totuşi, problema continua să rămână nerezolvată.
Un eveniment neaşteptat pentru ruşi a fost vizita făcută de Patriarhul Constantinopolului, Ieremia al II-lea, în vara anului 1588 în Smolensk. Ţarul i-a ordonat episcopului din Smolensk să-l întâmpine pe Patriarhul Ieremia al II-lea ca pe mitropolitul lor. Ceilalţi trimişi ai ţarului, care îl însoţeau pe Patriarh, trebuiau să afle care era scopul vizitei lui şi să-l anunţe pe ţar dacă Patriarhul a adus sau nu cu el scrisoarea de confirmare a proclamării Patriarhiei Ruse . Scopul vizitei Patriarhului Ieremia a fost altul. El a venit în Rusia, la fel ca şi Patriarhul Antiohiei, după ajutor. Din Smolensk, Patriarhul Ieremia al II-lea, împreună cu însoţitorii lui, mitropolitul Ierotei şi arhiepiscopul Arsenie, au mers în Moscova ca să se întâlnească cu ţarul Feodor Ivanovici. În Moscova ei s-au întâlnit cu ţarul Feodor în Palatul de Aur. Aici, Patriarhul i-a dăruit ţarului un engolpion din aur, un chivot din argint cu moaştele mai multor sfinţi şi un engolpion din aur cu chipul Sfintei Marina .
Ţarul a profitat de acest eveniment ca să discute problema înfiinţării Patriarhiei. Conducerea rusă a trimis scrisori arhiepiscopilor, episcopilor, arhimandriţilor şi egumenilor să se prezinte de urgenţă în Moscova. Pentru ca, în cazul în care ar fi fost hotărâtă problema înfiinţării Patriarhiei, să fie toţi prezenţi.
La început, Patriarhul nu a fost de acord cu înfiinţarea Patriarhiei. Într-un final, a acceptat, dar numai cu condiţia ca el să fie Patriarh al Rusiei. În pofida faptului că după canoane nu era corect să se procedeze în acest mod, ci mai întâi de toate trebuia să existe acordul tuturor Patriarhilor. Deci Patriarhul a luat singur această hotărâre, fără a se consulta cu ceilalţi Patriarhi şi fără să convoace un sinod . Dacă Patriarhul Ieremia ar fi rămas în Moscova, atunci Patriarhia Moscovei ar fi ajuns pe primul loc în ierarhia Patriarhiilor. Ruşii se temeau că odată cu acceptarea Patriarhului grec ca Patriarh al Moscovei, în Rusia ar fi putut să pătrundă inovaţiile grecilor. Desigur, ruşii nu erau de acord ca în mâinile grecilor să fie toată conducerea Bisericii lor, pentru că astfel Biserica Rusă iarăşi ar fi depins de Constantinopol . Ruşii erau de acord ca Patriarhul Ieremia al II-lea să fie Patriarh, dar numai cu condiţia ca titlul şi demnitatea de Patriarh să o aibă următorul Patriarh, care trebuia să fie rus. Deci, Patriarhul Ieremia al II-lea trebuia să aibă reşedinţa în oraşul Vladimir, iar în Moscova să rămână mitropolitul Iov. Patriarhul Constantinopolului a înţeles că odată cu stabilirea lui în oraşul Vladimir, titlul de Patriarh l-ar fi păstrat doar formal, iar adevăratul Patriarh Ecumenic ar fi fost Patriarhul rus. Patriarhul Ieremia al II-lea a refuzat categoric această propunere, susţinând că un Patriarh trebuie să aibă reşedinţa în capitală .
După acest refuz, conducerea Rusiei l-a rugat să numească şi să binecuvânteze un Patriarh al Rusiei. Ieremia al II-lea a acceptat, cu toate că însoţitorul lui, mitropolitul Ierotei, era împotrivă. Aceasta însemna că Patriarhia în Rusia era înfiinţată şi autocefalia Bisericii ruse era recunoscută.