În prima parte a secolului al XIX-lea iconografia academică a început sa joace un rol foarte important. În acea perioadă o mare parte dintre preoţi şi chiar iconografi au perceput această iconografie ca fiind fiind „mult mai corectă” în comparaţie cu iconografie tradiţională.

Trebuie să menţionat că această iconografie nu a fost niciodată împotriva canoanelor Bisericii. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, începutul secolului al XIX-lea icoanele din bisericile din Peterburg erau pictate de către absolvenţii Academiei de Arte: G. I. Ugriumov, P. S. Drojdin, M. F. Voinov, E. V. Moşcov etc. .
În acea perioadă au activat renumiţi iconografi ca: B. L. Borovikovski, K. P. Briulov, F. A. Bruni, V. K. Şebuev, A. G. Veneţianov. Aceste nume sunt nume ale unor familii renumite de iconografi, unde bunicii lor au pictat icoane раздаточные, taţii lor au pictat icoane золотопробелные iar fiii lor au învăţat la la Academia de Arte. Învăţătura iconografică a devenit tot mai accesibilă. În cadrul Academiei de Arte în 1840 au fost deschise clase de pictură pentru toţi cei care doresc să înveţe să picteze .
În 1872 au fost deschise şcoli duminicale gratuite, iar în provincie au apărut scoli private. Şcoli de iconografie, de tip academic, au fost deschise şi în mănăstiri în a doua jumătate a secolului XIX. O importanţă deosebită a avut înfiinţarea, în cadrul Academiei, a unei clase speciale de iconografie ortodoxă (1856). Această clasă a fost înfiinţată pentru pregătirea specialiştilor în special pentru pictarea bisericii Iisus Hristos Mântuitorul. Această clasă era condusă de către T. A. Neff. Întregul program de pictare a părţii centrale a bisericii a fost elaborat de Sfântul Filaret Drozdov. Pictura de lângă cor a fost făcută în conformitate cu planurile mitropolitului Inochentie Veniaminov şi a episcopului Ambrozie Kliucearev. Principalul lor conţinut şi mesaj era preaslăvirea Mântuitorului şi arătarea istoriei omenirii ca fiind îndeplinirea Voinţei lui Dumnezeu: începând cu icoana căderii în păcat a protopărinţilor noştri, de sub cupola principală şi până în partea de nord unde era pictat Sfântul Alexandru Nevski. La pictarea acestei biserici au lucrat: T. A. Neff, N. A. Koşelev, G. I. Semiradskii, A. T. Marcov, V. P. Vereşaghin, F. A. Bruni, K. F. Makovskii, I. L. Preanişnikov, V. I. Surikov, ş.a. În scurt timp s-a observat că unii iconografi aveau un alt stil prin care se deosebeau de ceilalţi. Astfel, o parte din pictura a trebuit să fie repictată. Spre exemplu pictura pictura lui P. V. Basin a fost repictată .
Datorită profesionalismului iconografilor, cea mai mare parte a bisericii a fost pictată cu icoane de dimensiuni inexistente până în acel moment. Spre exemplu icoana Domnului Savaot din cupola bisericii avea 15 metri înălţime şi era pictată de A. T. Marcov. Cu toate că în această compoziţie se observă tinderea iconografilor de a menţine stilul iconografiei tradiţionale, totuşi, din punct de vedere stilistic se observă că icoanele lor intră în cadrul academismului târziu cu specificul lui красивостю (Sfânta Treime, T. A. Neff). Trebuie menţionat că stilul academic răspundea foarte bine cerinţelor impuse pentru pictarea bisericii, adică acestui stil îi este specific atât măreţia Bisericii cât şi istoria ei. Un loc important în pictură l-a avut şi ornamentele stilului bizantin, care erau executate de către L. V. Dalia. Tot atunci a avut loc ranaşterea tehnicii mozaice, în 1851, pentru lucrările bisericii Iisus Hristos Mântuitorul şi pentru Soborul Sfântul Isac din Peterburg. În cadrul Academiei a fost deschis un „atelier pentru mozaism” sub conducerea lui F. A. Bruni şi A. P. Frolov. Pictorii-mozaişti au făcut o copie în mozaic a icoanelor lui T. A. Neff şi F. P. Briullov pentru iconostasul soborului Sfântul Isac din Peterburg. Lucrările mozaice au durat până în 1914. În biserica Învierea Domnului mozaiştii au împodobit cu pictură mozaică interiorul şi frontonul (A. A. Frolov, după schiţa lui V. M. Vasneţov, M. V. Nesterov, A. P. Riabuskin, N. N. Harlamov). La geamul din altar al soborului Sfântul Isac din Peterburg a fost pus un vitraliu cu chipul Domnului Hristos. Vitraliul a fost comandat în Germania. Această tehnică în calitate de artă bisericească, în Rusia, nu s-a extins .
La mijlocul secolului al XIX-lea a apărut un interes deosebit faţă de icoanele vechi. Au apărut numeroase persoane care colecţionau icoane vechi. Din acest motiv au apărut mai multe icoane contrafăcute în regiunea Suzdalskului. La sfârşitul secolului al XIX-lea s-a mărit numărul comenzilor pentru icoane scumpe care erau pictate în stil tradiţional. În timpul ţarului Nicolae al II-lea (1894-19170) aceste icoane au fost recunoscute de către curte, iar unor iconografi li s-au oferit titlul de „поставщика двора Его Императорского Величесива”. Tot atunci a mai apărut un stil în iconografia rusă, în care se combinau unele aspecte ale iconografiei tradiţionale în manieră academică. Acest stil iconografic a fost răspândit în mod special de către atelierul din Peterburg a lui M. S. Peşehonov .
Odată cu anii 70 ai secolului XIX au început să apară icoane pe hârtie. În mod special aceste icoane le erau pe plac creştinilor simpli. Toate chipurile de pe icoane puteau să apară numai cu aprobarea comitetului de cenzură. În anii 90 ai secolului XIX au apărut în Moscova două firme, Jako şi Bonakera care produceau icoane pe pânză. Acesta a fost motivul pentru care iconografii din Suzdalsk au protestat. Tot în acel moment s-au arătat nemulţumiţi şi cei care apreciază iconografia tradiţională. În 1901, conform ucazului dat de ţar, a fost înfiinţat un Comitet de protejare a iconografiei ruse pentru a facilita răspândirea iconografiei tradiţionale .
În secolul al XVIII noua înţelegere artistică se fundamenta pe premisele culturii secularizate. În această perioadă nu putem vorbi de cultura iconografică tradiţională a Bisericii Ortodoxe Ruse. Vechea iconografie a fost influenţată de iluminismul acelei epoci. Noua gândire iconografică a pătruns foarte adânc în conştiiţe astfel încât nu mai exista nici o împortrivire reală în calea răspândirei ei.
Reforma petrino-occidentală de europenizare a Rusiei a reuşit să fie implementată cu succes. Astfel, la sfârşitul secolului al XVIII-lea chiar unii teologi nu mai conştientizau care sunt diferenţele între imaginea ortodoxă şi cea romano-cotolică. Atât romano-catolicismul cât şi protestantismul au căpătat amploare Rusia. Această influenţă era favorizată şi de odinul iezuiţilor care au făcut tot posibilul ca sa-şi consolideze rolul asupra cercurilor care conduceau Rusia, dar şi de ambasadele ţărilor apusene. Putem vorbi despre o compeţie în acest domeniu a celor două confesiuni, fiecare încercând să se extindă cat mai mult posibil în Biserica Rusă.
Iconografia rusă a perioadei sinodale a suferit schimbări uriaşe. Ea trecut prin diferite faze începand cu iconografia tradiţională şi terminând cu cea academică. Toate aceste schimbări se datorează în cea mai mare măsură reformei petrine care a reuşit să supună Statului atât Biserica, cât şi arta iconografică.

 Un centru important de iconografie a fost în oraşul Vladimir. În această gubernie, pe lângă icoanele simple, fără valoare artistică, au început sa se picteze şi icoane „золотопробелные”.

Iconografii din Vladimir au păstrat stilul specific iconografiei secolului al XVII-lea, cu toate că nu erau străini de anumite influenţe exterioare stilului lor. În Podvoljie, inclusiv până în 1770 continuau să funcţioneze ateliere de iconografi care au moştenit stilul cunoscuţilor pictori din Costromsk şi Iaroslav .
În nord, un rol deosebit în răspândirea iconografiei, care de la început s-au format pe baza şcolilor din Novgorod şi Rostov, l-au jucat mănăstirile mari. În aceste mănăstiri în secolul al XVI-lea şi al XVII-lea au lucrat atât iconografii din mănăstire cât şi cei veniţi în aceste mănăstiri. În Siberia iconografia suporta o puternică influenţă ucraineană, aceasta datorită faptului că mulţi ierarhi care erau originari din Ucraina au venit cu iconografi un aceste regiuni ( spre exemplu, mitropoliţii de Tobolsk: Filotei Leşinski, Ioan Maximovici, Antonie Stahovski, Pavel Koniuskevici; episcopii de Irkutsk: Inochentie Kuliciţki, Inochentie Neronovici, Sofronie Kristalevski, Mihail Mitkevici, Veniamin Bagreanski). Barocul ucrainean, nu rare ori, tindea spre tradiţia vechei şcoli a „palatului Armurilor”. În Ural iconografia a fost răspândită, în mare parte, de către creştinii de rit vechi care s-au mutat acolo din regiunea centrală a Rusiei. Acest stil era complicat şi mai mult decorativ. Care făcea parte din multitudinea de feluri al stilului золотопробельново. În seminarul din Larva Sfântului Serghie, în anii 40 ai secolului XVIII, a început să se înveţe iconografia sub conducerea iconografului ucrainean P. Kazanovici. În cultura naţională a căpătat o valoare gravurile ieftine, care nu aveau o prea mare valoare artistică .
Picturile creştinilor de rit vechi din punct de vedere tematic sunt corecte. Stilul lor se deosebea printr-o înaltă măiestrie artistică, totodată, reprezenta tradiţia iconografică a „şcolii palatului Armurilor” din a doua jumătate al secolului al XVII-lea. Principalele centre care se ocupau cu pictarea acestor icoane au fost mănăstirile creştinilor de rit vechi din nordul Rusiei: Vâgoleksinski, Velikopojenski şi, de asemenea, mănăstirile din regiunile Şenkurs, Kandikov, Totim şi, mai târziu, mănăstirea Gusliţki de lângă Moscova .
O parte deosebită a iconografiei a fost pictura pe email din Rostov. Această metodă a apărut în Moscova în secolul al XVII-lea. În secolul al XVIII-lea această metodă s-a răspândit şi în Peterburg. Plăcile de email erau folosite în calitate de adaos la diferite opere ale artei bisericeşti: medalioane de email; anumite detalii pentru potire, mitre şi evanghelii.
Iconarii din Rostov care se ocupau cu emailurile, erau şi iconari ai casei arhiereşti. Aceşti meşteri sunt cunoscuţi după documentele anilor 60 ai secolului al XVIII-lea. De la începutul secolului al XIX-lea, cea mai mare parte a producţiei din Rostov era formată din producţia iconarilor individuali. Aceşti iconari aproape până la sfârşitul secolului al XIX-lea au păstrat elemente din baroc .

Încoronarea ţarului Ivan cel Groaznic a fost săvârşită de către mitropolitul Macarie. Noul ţar spera să devină moştenitorul tradiţiei împăraţilor bizantini, să fie reprezentantul şi apărătorul întregii Ortodoxii. În legătură cu aceasta ţarul s-a adresat Patriarhului Constantinopolului, cu rugămintea de a recunoaşte încoronarea sa, pe care o făcuse mitropolitul rus. Ca nepot al Sofiei Paleolog, ţarul considera că are dreptul să fie moştenitorul împăraţilor bizantini. Ţarul trebuia să-şi asume aceleaşi responsabilităţi pe care le-a avut şi împăratul Imperiului Bizantin .
Patriarhul a fost de acord, numai cu condiţia ca el să-l încoroneze. Scopul Patriarhului era să-şi restabilească dreptul asupra Bisericii din Rusia . Intuind care pot fi consecinţele, ţarul a respins propunerea Patriarhului. Astfel, la sinodul din 1546, care a avut loc în Moscova, ţarul a încercat să mărească importanţa mitropolitului, menţionând că mitropolitul Moscovei era conducătorul întregii Biserici din Rusia şi că acestuia trebuiau să i se supună toţi ierarhii. Orice hotărâre trebuia aprobată de către mitropolit. Tocmai din acest motiv, la sinod a fost aprobată hotărârea care stipula că mitropolitul trebuia să poarte culion alb cu heruvimi.
Cu sprijinul ierarhiei ruse, ţarul spera să înfiinţeze patriarhia în capitală . Dat fiind faptul că atât Constantinopolul, cât şi celelalte Biserici, au căzut sub stăpânirea turcilor, toţi au sperat să beneficieze de ajutorul financiar al Rusiei. Astfel, tot mai mulţi reprezentanţi ai Bisericilor din răsărit veneau în Moscova după ajutor. Rusia a ajutat pe toţi Patriarhii care au suferit de pe urma cotropirilor turceşti. În schimbul acestui ajutor, ţarul a cerut binecuvântarea lor pentru a înfiinţa Patriarhia în Moscova. Patriarhii nu au fost de acord ca mitropolia din Moscova sa fie proclamată Patriarhie. Capterev N. afirmă că Patriarhii se temeau că nu vor primi ajutor, în cazul în care ei îşi dădeau acordul să se înfiinţeze Patriarhia. În realitate, patriarhii nu aveau dreptate, deoarece după înfiinţarea Patriarhiei, Rusia a continuat să trimită ajutoare acestor Patriarhii . Ţarul a înţeles că dacă ar fi înfiinţat în Moscova Patriarhia, atunci Moscova ar fi luat locul Constantinopolului atât pe plan bisericesc, cât şi pe plan politic şi ar fi devenit o „a Treia Romă”.
În 1586 Patriarhul Antiohiei, Ioachim, a vizitat Moscova. Scopul vizitei era de a cere ajutor pentru restabilirea Patriarhiei. În acest moment, Statul şi Biserica din Rusia s-au hotărât să negocieze referitor la înfiinţarea Patriarhiei în Rusia. Ruşii au insistat ca Patriarhul Ioachim să vorbească cu ceilalţi Patriarhi referitor la înfiinţarea Patriarhiei în Rusia . Patriarhul Ioachim a fost de acord ca în Rusia să se înfiinţeze o Patriarhie, dar a atenţionat că această chestiune trebuie să fie discutată la un Sinod al Patriarhilor, el neavând puterea să facă ceva fără sfatul celorlalţi patriarhi. El a promis că va vorbi cu ceilalţi Patriarhi în vederea rezolvării acestei probleme.
După discuţia avută cu ţarul, Patriarhul trebuia să se întâlnească cu mitropolitul Dionisie în biserica Înalţării Mântuitorului. Mitropolitul Dionisie nu s-a comportat politicos cu Patriarhul, nu a dat dovadă de smerenie, dimpotrivă, a încercat să demonstreze că Biserica din Rusia era deja o putere care mai devreme sau mai târziu ar fi fost recunoscută. Iată un exemplu elocvent: în timp ce Patriarhul Ioachim a intrat în biserică, mitropolitul nu a făcut nici un gest, pur şi simplu a aşteptat ca Patriarhul să se apropie de el. În momentul în care Patriarhul s-a apropiat de mitropolit, acesta, l-a binecuvântat. Gestul l-a jignit pe Patriarh, dar, ştiind situaţia în care se afla, a trebuit să se resemneze . Patriarhul Ioachim a înţeles semnificaţia gestului şi, cu ajutorul traducătorului, i-a spus mitropolitului că nu a procedat bine. Dar, văzând că nimeni nu vrea să-l asculte, a renunţat şi a tăcut .
Discuţiile avute cu Patriarhul Antiohiei nu au dus la un acord final. Patriarhul a obţinut de la ţar milostenie. Împreună cu Patriarhul Antiohiei a mers şi un delegat de al ţarului, Mihail Ogarkov. Misiunea acestui delegat era ca să ducă milostenie şi scrisori la ceilalţi Patriarhi. Conducerea Statului rus ştia că propunerea lor nu va fi atât de uşor acceptată în răsărit, aşa că, înainte de a iniţia primele negocieri, ţarul dorea să afle care era situaţia în Răsăritul Ortodox şi cum ar fi reacţiona ceilalţi Patriarhi. Abia în 1587, în Rusia a venit un delegat al Patriarhului Constantinopolului, grecul Nicolae, care l-a anunţat pe ţar că în scurt timp va avea loc un sinod al Patriarhilor, unde urma să se discute problema proclamării Patriarhiei Ruse. Totuşi, problema continua să rămână nerezolvată.
Un eveniment neaşteptat pentru ruşi a fost vizita făcută de Patriarhul Constantinopolului, Ieremia al II-lea, în vara anului 1588 în Smolensk. Ţarul i-a ordonat episcopului din Smolensk să-l întâmpine pe Patriarhul Ieremia al II-lea ca pe mitropolitul lor. Ceilalţi trimişi ai ţarului, care îl însoţeau pe Patriarh, trebuiau să afle care era scopul vizitei lui şi să-l anunţe pe ţar dacă Patriarhul a adus sau nu cu el scrisoarea de confirmare a proclamării Patriarhiei Ruse . Scopul vizitei Patriarhului Ieremia a fost altul. El a venit în Rusia, la fel ca şi Patriarhul Antiohiei, după ajutor. Din Smolensk, Patriarhul Ieremia al II-lea, împreună cu însoţitorii lui, mitropolitul Ierotei şi arhiepiscopul Arsenie, au mers în Moscova ca să se întâlnească cu ţarul Feodor Ivanovici. În Moscova ei s-au întâlnit cu ţarul Feodor în Palatul de Aur. Aici, Patriarhul i-a dăruit ţarului un engolpion din aur, un chivot din argint cu moaştele mai multor sfinţi şi un engolpion din aur cu chipul Sfintei Marina .
Ţarul a profitat de acest eveniment ca să discute problema înfiinţării Patriarhiei. Conducerea rusă a trimis scrisori arhiepiscopilor, episcopilor, arhimandriţilor şi egumenilor să se prezinte de urgenţă în Moscova. Pentru ca, în cazul în care ar fi fost hotărâtă problema înfiinţării Patriarhiei, să fie toţi prezenţi.
La început, Patriarhul nu a fost de acord cu înfiinţarea Patriarhiei. Într-un final, a acceptat, dar numai cu condiţia ca el să fie Patriarh al Rusiei. În pofida faptului că după canoane nu era corect să se procedeze în acest mod, ci mai întâi de toate trebuia să existe acordul tuturor Patriarhilor. Deci Patriarhul a luat singur această hotărâre, fără a se consulta cu ceilalţi Patriarhi şi fără să convoace un sinod . Dacă Patriarhul Ieremia ar fi rămas în Moscova, atunci Patriarhia Moscovei ar fi ajuns pe primul loc în ierarhia Patriarhiilor. Ruşii se temeau că odată cu acceptarea Patriarhului grec ca Patriarh al Moscovei, în Rusia ar fi putut să pătrundă inovaţiile grecilor. Desigur, ruşii nu erau de acord ca în mâinile grecilor să fie toată conducerea Bisericii lor, pentru că astfel Biserica Rusă iarăşi ar fi depins de Constantinopol . Ruşii erau de acord ca Patriarhul Ieremia al II-lea să fie Patriarh, dar numai cu condiţia ca titlul şi demnitatea de Patriarh să o aibă următorul Patriarh, care trebuia să fie rus. Deci, Patriarhul Ieremia al II-lea trebuia să aibă reşedinţa în oraşul Vladimir, iar în Moscova să rămână mitropolitul Iov. Patriarhul Constantinopolului a înţeles că odată cu stabilirea lui în oraşul Vladimir, titlul de Patriarh l-ar fi păstrat doar formal, iar adevăratul Patriarh Ecumenic ar fi fost Patriarhul rus. Patriarhul Ieremia al II-lea a refuzat categoric această propunere, susţinând că un Patriarh trebuie să aibă reşedinţa în capitală .
După acest refuz, conducerea Rusiei l-a rugat să numească şi să binecuvânteze un Patriarh al Rusiei. Ieremia al II-lea a acceptat, cu toate că însoţitorul lui, mitropolitul Ierotei, era împotrivă. Aceasta însemna că Patriarhia în Rusia era înfiinţată şi autocefalia Bisericii ruse era recunoscută.

După moartea Patriarhului Adrian, care a avut loc în anul 1700, în Rusia au avut loc numeroase evenimente istorice de o mare importanţă atât pentru Stat cât şi pentru Biserică. În rezultatul acestor evenimente s-a format noul aspect al Statului: reformarea armatei, construirea flotei, iar în partea de est a europei a fost construită noua capitală a Rusiei – Sankt-Petesburgul. În cadrul Bisericii, cel mai important eveniment a fost „reforma” bisericească a ţarului Petru cel Mare. „Reforma” petrină a fost una dintre cele mai importante „reforme” din Rusia. Ea nu era una de tip religios, ci una de inspiraţie iluministă: religia era nevoită să se integreze în sistemul statului absolutist şi să servească drept garant al autorităţilor imperiale şi promotoare a moralităţii publice. Din acest motiv Biserica trebuia supusă nemijlocit controlului Statului şi confiscată birocratic .
Cel mai principal aspect al perioadei petersburgiene era obsolutismul puterii statale care se deosebea enorm de vechea conducere de la Moscova. Încercarea ţarilor moscoviţi de a-şi însuşi puterea conducerii Bisericii a fost percepută ca o încălcare a canoanelor, a legilor şi a relaţiilor fireşti dintre Biserică şi Stat. Relaţiile dintre Biserică şi Stat sunt definite printr-o armonie perfectă, armonie pe care Rusia a moştenit-o din Bizanţ. În timpul ţarului Petru I, Biserica a fost înlăturată din cursul firesc vieţii naţionale. Puterea civilă, nu vedea Biserica ca fiind o putere spirituală a poporului, ci ca pe un sprijin al puterii de Stat care avea mai mult o funcţie de tutelă, de informator sau supraveghetor. Din acest motiv conducerea Statului a fost nevoită să înlăture vechea ordine a conducerii Bisericii şi să înfiinţeze un nou sistem - sinodal care se supunea în întregime puterii monarhului .
Această reformă a avut loc datorită influenţelor occidentale. Ţarului Petru i-a fost străină iubirea ruşilor faţă de: rugăciunile de lungă durată, faţă de sunetul clopotelor sau de ţinerea posturilor ş.a. Din acest motiv ţarul era bănuit că nu este ortodox. Ateist el nu era, aceasta ne demonstrează şi faptul că în zilele de sărbătoare el se ruga la Liturghie şi deseori citea Apostolul. Orice lucru el îl începea prin rugăciune şi orice succes era urmat de un Tedeum. Credinţa lui este demonstrată şi de cuvintele pe care el le-a rostit: „Cine uită de Dumnezeu şi nu îndeplineşte poruncile Lui, acela, oricât nu s-ar osteni, nu v-a reuşi sa facă prea multe deoarece nu are binecuvântarea Celui de sus” .
Cu toate că ţarul era un bun creştin şi favoriza într-o anumită măsură Biserica, el privea toate aceste lucruri din unghiul unui monarh care căuta să întărească şi mai mult conducerea Statului. Ideile sale erau influenţate de protestantismul occidental în care, în toate sferele prevala primatul statal. De aici a şi apărut teoria conform căreia monarhul are dreptul să conducă Biserica. Chiar dacă ţarul avea puterea de a supune Biserica faţă de Stat, el nu s-a grăbit să o supună ci a acţionat atent şi cumpătat. Perioada de trecere de la un sistem administrativ al Bisericii la alt sistem de conducere a durat 20 de ani.
Patriarhul Adrian a murit în timp ce Petru I se afla pe câmpul de luptă, lângă Narvia. Prima propunere de a amâna alegerea Patriarhului şi de a înfiinţa o conducere sinodală a Bisericii a fost făcută de către boierul Tihon Streşnev, care anterior a fost împotriva Patriarhului Nicon.
Propunerea boierului Tihon Streşnev de a întârzia alegerea noului Patriarh al Rusiei s-a suprapus cu propriile intenţii ale ţarului. Pentru conducerea temporară a Bisericii nu a fost ales arhiepiscopul Afanasie de Holmogorsk, aşa cum era de aşteptat şi după cum l-a sfătuit pe ţar A. Kurbatov. A fost ales unul dintre cei mai tineri arhierei, pe mitropolitul Ştefan Iavorskij care era unul dintre cei mai învăţaţi călugări din Kiev. Ţarul l-a ales pe Ştefan nu pentru că nu a putut alege din ierarhia Rusiei Mari un arhiereu capabil sa conducă Biserica, ci pentru că mulţi dintre arhierei îl vedeau pe ţar ca fiind un eretic sau chiar un antihrist. În anul 1700 a fost judecat episcopul Ignatie de Tambovsk care a încercat să demonstreze că ţarul Petru cel Mare este un antihrist. Cu toate acestea erau şi arhierei de o altă formare, care erau pe placul ţarului. Unul dintre aceştia este şi Afanasie de Holmogorsk. În eparhia sa el a avut ocazia să se întâlnească cu persoane din diferite ţări, fiind cu aceştia, spre satisfacţia ţarului, foarte deschis şi primitor .
Un alt arhipăstor excepţional a fost mitropolitul Iov de Novgorod. El a fost un adevărat apărător al Ortodoxiei. În eparhia sa el a înfiinţat mai multe şcoli şi spitale. Mitropolitul Iov, din proprie iniţiativă a donat bani din fondurile eparhiale pentru construirea flotei şi a armatei care urma să lupte împotriva turcilor.
Mitrofan de Voronej (1623 - 1703) a fost un alt arhiereu de excepţie. Până la vârsta de 40 de ani a fost preot de mir, după care, fiind văduv, a fost tuns în monahism în mănăstirea Zolotnikovsk. În 1682 a fost numit episcop la nou înfiinţata episcopie de Voronej. În timpul episcopului Mitrofan în episcopie au fost construite 47 de biserici şi au fost înfiinţate 2 mănăstiri. Ţarul Petru I l-a cunoscut pe episcopul Mitrofan în timp ce se construiau corăbiile în apropiere de Voronej. Războiul împotriva turcilor era perceput de către episcop ca fiind un război sfânt al Crucei împotriva semilunei. El a murit la 23 noiembrie 1703. La înmormântarea episcopului a participat şi ţarul Petru I.
Cu toate că ţarul se raporta cu o deosebită stimă faţă de aceşti arhipăstori: Mitrofan, Iov, Atanasie şi mitropolitul Tihon de Kazani, pe el totuşi îl deranja neîncrederea lor faţă de ţar. Cel mai mult îi era frica ţarului că aceşti ierarhi s-ar putea opune ideei lui de a supune Biserica conducerii Statului. Din acest motiv a şi insistat, după moartea Patriarhului Adrian, ca Biserica să fie condusă de către un locţiitor, şi anume de către mitropolitul Ştefan de Reazani .
Mitropolitul Ştefan Iavorskij s-a născut în 1658. A învăţat la Academia de Teologie din Kiev şi la colegiile iezuite din Lvov, Liblin, Vilnius şi Poznan. Toţi ortodocşii care învăţau la aceste şcoli catolice erau obligaţi să recunoască uniatismul. Această metoda de studiu era foarte umilitoare pentru ortodocşi. Acest „furt intelectual” era des practicat în Rusia de Vest. După terminarea studiilor, în şcolile catolice, viitorul ierarh a renunţat la uniatism şi a fost tuns în monahism. La scurt timp a fost numit profesor la Academie.
În 1700 mitropolitul Varlaam al Kievului l-a trimis pe Ştefan la Moscova ca să fie hirotonit episcop vicar. În Moscova el a fost nevoit să rostească o predică la moartea boierului A.S. Şein. Prin această predică el l-a uimit pe ţar, care a văzut în acest orator o persoană educată în stil apusean, un om al culturii europene. Tot atunci Petru I a dat ordin ca el să fie trimis în vechea eparhie de Reazani. La mai puţin de un an de la această înscăunare Petru cel Mare a dat ordin ca el să fie numit „exarh, locţiitor şi conducător al scaunului patriarhal” .
În Moscova, mitropolitul Ştefan nu a fost bine primit. El era considerat străin şi mai mult, era numit: linguşitor, polonez şi chiar latin. Numirea mitropolitului în acest rang nu a fost nici pe placul patriarhilor din Răsăritul Ortodox. Patriarhul Dositei al Ierusalimului în 1702 i-a scris ţarului Petru o scrisoare în care îl ruga să numească în scaunele episcopale numai ortodocşi din Moscova „pentru ca să nu ajungă patriarhi de naţionalitate grecească sau de alte naţionalităţi care s-au format în şcolile latine sau poloneze”. Un an mai târziu Patriarhul Dositei al Ierusalimului i-a trimis mitropolitului Ştefan o scrisoare în care-l certa şi-l ameninţa că în cazul în care va ajunge Patriarh, în Răsărit el nu va fi recunoscut ca patriarh .
La scurt timp ţarul a anunţat că s-a greşit atunci când a ales locţiitorul. Ţarul nu a intuit că „occidentalul şi latinul” se pot opune mult mai vehement reformelor bisericeşti de tip protestant decât un arhiereu din Rusia Mare. Mitropolitul Ştefan fiind educat în şcoli catolice era un aprins apărător al înaltei autorităţi a Bisericii şi al independenţei faţă de Stat.
Puţin mai târziu, cei care l-au desconsiderat pe mitropolitul Ştefan au ajuns să-l aprecieze. Împreună cu ceilalţi, mitropolitul nu a fost de acord cu cea de a doua căsătorie a ţarului, care a avut loc în timpul vieţii ţariţei Eudochia Lopuhina. Ei au înţeles că chiar dacă nu au câştigat o persoana care să le împărtăşească ideile, au reuşit însă să câştige un aliat.
O relaţie mai încordată dintre ţar şi locţiitor a fost, în special, după cazul Tveritinov. Dmitri Tveritinov din Moscova, învăţând în Germania a reuşit să adună în jurul lui mai mulţi liber-cugetători care predicau învăţăturile protestante. Adepţii lui nu recunoşteau Sfintele Moaşte, icoanele, autoritatea ierarhilor, Sfintele Taine şi Sfânta Tradiţie. Tveritinov susţinea ca omul se salvează nu prin credinţă, ci prin propriile fapte şi merite însă fără ajutorul Bisericii. În 1713 această erezie a fost descoperită. Primul acuzat de erezie a fost Maximov, un student al Academiei Slavo-greco-latine. Mitropolitul a fost cel care a început urmărirea acestor eretici. Ţarului Petru I îi era frica ca să nu audă de acest proces în Germania, cu care el era în relaţii bune. Astfel, el a ordonat ca această investigare să fie transferată de la Moscova la Peterburg ca să se ocupe de acest caz nou înfiinţatul Senat. Senatul a rezolvat foarte repede acest caz, în favoarea acuzaţilor. Acuzaţilor li s-a cerut să renunţe la erezie şi să se întoarcă la Moscova. Mitropolitului i s-a cerut să-i reprimească pe pocăiţi în Biserică. Mitropolitul ne fiind sigur de credinţa lor şi bănuindu-i de ipocrizie a ordonat să fie trimişi în diferite mănăstiri ca să se asigure de sinceritatea pocăinţei lor. Tot atunci i-a fost adeverită bănuiala mitropolitului Ştefan. Toma Ivanov, unul dintre cei închişi în mănăstirea Ciudov, s-a aruncat asupra chipului Sfântului Alexei şi l-a tăiat. După acest incident mitropolitul Ştefan a convocat Sfântul Sinod pentru ca să fie judecaţi delicvenţii. La acest sinod, noile acţiuni iconoclaste au fost anatemizate. Toma Ivanov a fost declarat eretic şi a fost ars pe rug. Toţi cei care nu-l apreciau pe ţar, sperau ca fiul acestuia să le fie „singura scăpare”, după cum a menţionat mitropolitul Ştefan în anul 1712, la ziua de înger a moştenitorului .
Şase ani mai târziu, au avut loc două lucruri îngrozitoare. În atentatul care a avut loc împotriva ţarului au fost învinuiţi la început fiul ţarului Alexei şi după aceea mama acestuia Eudochia, care avea numele de călugărie Elena. În acest atentat au fost implicaţi şi înalte feţe bisericeşti. Unul dintre aceştia a fost şi duhovnicul lui Alexei, care i-a mărturisit la spovedanie că el vrea ca tatăl lui să moară. Acesta l-a liniştit zicându-i: „Noi toţi îi dorim moartea”. În acest atentat a fost implicat şi duhovnicul ţariţei, Feodor Pustânâi, episcopul Dosoftei al Rostovului, Mihail Bosoi, de asemenea şi mitropolitul Kievului Ioasaf Krakovski şi mitropolitul Ignatie Smola de Krutiţk. Toţi aceştia comunicau cu fiul ţarului. Încercând să se justifice, mitropolitul Dosoftei a vorbit următoarele cuvinte: „Numai eu am fost găsit vinovat … Priviţi la toţi ceilalţi ce au în minte. Binevoiţi să aplecaţi urechea ca să vedeţi ce vorbeşte şi poporul” .
Anchetarea s-a terminat cu executarea lor. Senatul a decis ca ţareviciul Alexei să fie executat. Au mai fost executaţi şi episcopul Dosoftei, protopopii Iacob Ignat şi Feodot Pustânâi. Mitropolitul Ioasaf a murit până a se termina ancheta. Mitropolitul Ignatie a fost iertat pe motiv că avea o vârstă înaintată, fiind înlăturat de la conducerea mitropoliei şi pensionat. Împotriva mitropolitului Ştefan nu au găsit nici un indiciu. Petru însă l-a suspectat de colaborare cu ţarevici şi cu conspiratorii. La sfârşitul anchetei Petru cel Mare a avut un plan definitoriu. În primul rând el dorea să facă o reforma în cadrul Bisericii şi să înlăture instituţia patriarhală de la conducerea Bisericii; în al doilea rând dorea să-l înlăture de la conducerea Bisericii pe mitropolitul Ştefan .

După eşecul avut cu mitropolitul Ştefan, Petru cel Mare căuta adepţi din rândul celor care erau împotriva latinilor pentru ca să-şi realizeze reforma din cadrul Bisericii. În Norgorod el l-a observat pe arhimandritul Teodosie Eanovski de la mănăstirea Hutânsk, care a fugit de la Moscova în timpul Patriarhului Adrian. Mitropolitul Iov, care aduna în jurul său oameni învăţaţi, l-a adăpostit pe fugar. Teodosie se deosebea de ceilalţi prin trufie şi aroganţă. El l-a impresionat pe ţar prin talentul său oratoric şi prin manierele sale aristocratice. În 1712 ţarul Petru cel Mare l-a numit arhimandrit la nou înfiinţata mănăstire Alexandru Nevski şi administrator al afacerilor bisericeşti pe regiunea Peterburgului. În 1721, după cinci ani de la moartea mitropolitului Iov, el a fost numit arhiepiscop al Novgorodului. Noul arhiereu, cu părere de rău, nu a fost un bun conducător. El nu era o persoană şcolită, mascându-şi înţelepciunea prin spiritul său oratoric. Modul de viaţa al arhiepiscopului se asemăna mai mult cu al unui magnat, decât cu al unui arhiereu. Atunci ţarul Petru I a înţeles ca nu poate miza pe acest arhiereu .
Un alt kievean care l-a impresionat pe Petru cel Mare a fost Feofan Procopopovič. El era fiu de negustor, fiind încreştinat cu numele de Eliazar. Cu succes a absolvit academia de la Kiev. El a învăţat la Lvov, Krakovia şi la colegiul Sfântul Atanasie din Roma. În Roma el a devenit monah bazilian cu numele Elisei. Întorcându-se acasă el a renunţat la uniatism şi a fost tuns în monahism cu numele Samoil. El a fost numit profesor la Academie, după care i-a fost schimbat numele în Feofan. Din Roma el s-a întors cu o antipatie totală faţă de tot ce ţine de iezuiţi şi de scolastica predată în şcolile iezuite. Unul dintre detaliile cele mai importante este ca Feofan la lecţiile sale se axa nu pe metoda catolică de predare a dogmaticei, ci pe cea protestantă.
Petru a fost impresionat şi de discursul ţinut de Feofan după lupta de la Poltava. După slujba care a avut loc în acea zi, pe câmpul de luptă, Feofan a ţinut respectivul cuvânt de felicitare. Profitând de ziua biruinţei din 27 iulie, în care se sărbătorea pomenirea lui Samson, el l-a comparat pe Petru cel Mare cu Samson care omorâse leul . Mai târziu el a fost numit rector al Academiei de la Kiev. În 1716 el a fost invitat în Peterburg unde a rostit o predică în care nu a abordat teme teologice cât a lăudat victoriile armatei, activităţile Statului şi planurile de reforma ale lui Petru cel Mare .
Arhimandritul Feofan era un potenţial candidat la catedra arhierească. Ţarul îl aprecia că era devotat, înţelept şi şcolit. Însă, erau mulţi alţi arhierei care se îndoiau de credinţa lui ortodoxă. Rectorul Academiei din Moscova, Feofilact Lopatinski şi arhimandritul Ghedeon Vişinevski, care îl cunoşteau foarte bine, încă din 1712 au îndrăznit să-i scrie o scrisoare deschisă ţarului. În respectiva scrisoare ei îl acuzau pe Feofan de protestantism. Afirmaţiile se bazau şi pe faptul că el ţinea lecţiile după modelul protestant. După ce a fost chemat Feofan la Peterburg, arhimandriţii nu au întârziat să trimită un nou denunţ care a fost transmis ţarului prin mitropolitul Ştefan. La denunţul profesorilor din Moscova, mitropolitul Ştefan a adăugat şi părerea sa, precum că Feofan sub nici o formă nu trebuie să ajungă episcop. Feofan atât de uşor a reuşit să se îndreptăţească şi să respingă toate acuzaţiile, că în final mitropolitul Ştefan a fost nevoit să-şi ceară scuze .
În 1718 Feofan a fost hirotonit episcop de Pskov pentru ca reşedinţa să o aibă la Peterburg. Spre deosebire de rivalul său, Teodosie, Feofan era o persoană înţeleaptă, un bun teolog şi scriitor. Era un om cu o personalitate puternică. El a reuşit să fie consilierul ţarului Petru I atât în afacerile bisericeşti cât şi în cele de Stat. Anume Feofan a fost cel care a început să îndeplinească planurile ţarului ce ţin de reforma bisericească. Feofan a adus cele mai multe influenţe protestante în „reforma” ce avea să urmeze. Prin acţiunile sale se confirmau acuzaţiile aduse de profesorii din Moscova, precum că el nu este ortodox.
Din iniţiativa ţarului Petru I, Feofan a scris o lucrare cu titlul: Правда воли монаршей unde formulează o teorie absolutistă a dreptului Statului. Tot aici el afirmă: „Puterea monarhului are un fundament … poporul a luat puterea conducerii statului şi a transmis-o monarhului”. În Розыске о понтифексах Feofan afirma: „ţarul este episcopul episcopilor pentru supuşii lui .
În 1718 mitropolitul Ştefan a cerut ţarului ca să-i permită să plece din Peterburg în Moscova, pentru ca să poate conduce mai uşor eparhia Moscovei şi a Reazaniului. Ţarul a pus pe cerere rezoluţia, de rând cu mai multe mustrări. Iar la sfârşit a adăugat: „А для лучшего впредь управления мнится быть Духовной коллегии, дабы удобнее такие великие дела исправлять быловозможно” .
Pentru prima dată, Petru a ieşit în afara graniţelor Rusiei în anul 1697-1698. Kartaşev descrie astfel acest eveniment: „Petru, fiind în ospeţie la regele George al Angliei, a avut o discuţie de două ore cu prinţesa Ana. În această discuţie ei au abordat şi teme ce ţin de Biserică. Antiromanismul şi antilatinismul Anei i-a plăcut ţarului Petru, ţarul cu îndrăzneală a caracterizat-o ca fiind: „сущей дочерьюнашей церкви”. Despre interesul ţarului Petru fată de viaţa religioasă a Angliei, nu numai la nivel oficial ci şi faţă de ceea ce ţine de activitatea sectelor, s-au păstrat suficient de multe dovezi. Petru I a vorbit despre afacerile bisericii anglicane cu însuşi episcopul de Canterbury şi cu alţi episcopi anglicani. Episcopii din Canterbury şi York au numit special pentru ţarul Petru cel Mare teologi-consultanţi. Acestor consultanţi li s-au alăturat şi un consultant al Universităţii din Oxford. Pentru prima data Petru a fost sfătuit să devină cap al Bisericii de către englezi. Ţarul era interesat în mod special de tot ce ţine de modul de funcţionare a Colegiului. În 1698 ţarul Petru l-a rugat pe Fracis Lee, pe care îl cunoştea foarte bine, să alcătuiască un proiect de funcţionare a Colegiului, cu scopul de al implementa în Rusia .
Ideea înfiinţării unui colegiu în calitate de organ superior al conducerii Bisericii i-a fost sugerată ţarului Petru, în timpul călătoriei lui în Europa de Vest, de către Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz, care se baza pe practica cnejilor protestanţi din Germania. Kartaşev scria: „S-a păstrat proiectul celor nouă colegii, printre care era şi Religions Kollegium”. Soloviov a explicat: „renumitul Leibniz i-a scris ţarului Petru I că o conducere bună poate funcţiona numai în condiţiile implementării Colegiului. Funcţionarea căruia este asemănătoare cu cea a unui ceas, roţile căruia se ajută reciproc pentru a se mişca. Această comparaţie nu a putut sa nu-i placă lui Petru care tindea ca oamenii din Rusia în toate să se ajute reciproc, deoarece tot haosul se datora separării roţilor” . Petru I i-a ordonat episcopului Feofan să facă proiectul de înfiinţare a Colegiului Spiritual. În februarie 1720 proiectul care avea titlul Regulamentul spiritual a fost terminat. Acest titlu reproducea titlul altor colegii. În timpul ţarului Petru cel Mare, fiecare colegiu avea regulamentul său.
Regulamentul a fost împărţit în trei părţi: 1. descrierea conducerii sinodale, 2. responsabilităţile conducerii sinodale, 3. puterea de exercitare a funcţiei şi obligaţiile conducerii sinodale. Regulamentul avea menirea să înfiinţeze Colegiul Spiritual care trebuia să înlocuiască atât autoritatea Sfintelor Sinoade cât şi autoritatea Patriarhului. Patriarhul era abolit şi era înlocuit de către Colegiul bisericesc permanent. Bazele schimbării puterii patriarhale cu cea a sinodului sunt menţionate în introducerea Regulamentului Spiritual: 1. Sinodul poate afla mai uşor adevărul decât o singură persoană. 2. Deciziile luate de către sinod au mai mare autoritate decât cele luate de o singură persoană . 3. Dat fiind faptul că Biserica este condusă de o singură persoană, anumite probleme sunt suspendate şi din cauza anumitor motive personale ale Patriarhului, iar daca Patriarhul moare problemele care sunt în curs de rezolvare sunt chiar stopate. 4. În Colegiu nu poate fi nedreptate. 5. Colegiul are o mai mare libertate de conducere deoarece nu are motive ca să-i fie frică de indignarea celor nemulţumiţi. O singură persoană, poate fi supusă acestei temeri. 6. În timpul conducerii sinodale Statului nu-i este frică de eventualele revolte care pot avea loc din cauza unei singure persoane ce se află la conducerea Bisericii. 7. Toţi membrii colegiului au drept egal de vot şi toţi, inclusiv Preşedintele colegiului, sunt supuşi judecăţii colegiului, în timp ce Patriarhul poate să nu se supună judecăţii episcopilor lui. Astfel, acest fel de judecată pentru oamenii simpli pare să fie incorectă şi nesigură. 8. Conducerea sinodală trebuie să fie un exemplu pentru conducerea bisericească .
Actul a fost prezentat Senatului, care trebuia sa-l analizeze şi numai după aceea putea să fie prezentat Sfântului Sinod, care era format din şase arhierei şi trei arhimandriţi, toţi fiind din Peterburg. Membrii Sfântul Sinod au semnat actul pentru că au fost forţaţi de conducerea Statului. Pentru ca să-i dea regulamentului o importanţă şi mai mare, s-a hotărât ca să fie trimis arhimandritul Antonie şi locotenent-colonelul Davidov în toată Rusia ca să strângă semnaturi de la arhierei, arhimandriţi şi egumeni. Iar în cazul în care cineva refuza să semneze, în ucazul Senatului era scris: „А буде кто подписыватца не станет, и у того взять за рукою, кокой ради причины оной не подписываетца, чтоб о том показал имянно”. Timp de şapte luni au reuşit să parcurgă toată Rusia. În data de 4 ianuarie 1721 ei s-au întors în Peterburg. Regulamentul a fost semnat de: ţar, 6 senatori, 6 mitropoliţi, 1 arhiepiscop, 12 episcopi, 15 egumeni şi 5 ieromonahi.
La 25 ianuarie 1721 ţarul a decretat instaurarea Colegiului Spiritual. A doua zi Senatul a transmis lista persoanelor care formează Colegiul: Preşedintele Colegiului trebuie să fie ales dintre mitropoliţi; doi vice-preşedinţi care trebuiau să fie aleşi dintre arhiepiscopi; patru consilieri – aleşi dintre arhimandriţi; patru asistenţi - aleşi dintre protopopi şi unul dintre preoţii greci. Lista membrilor care formau Colegiului coincidea cu lista membrilor altor colegii, inclusiv până la existenţa în cadrul Colegiului Spiritual a unui preot grec. Petru avea următorul tipar de gândire, el dorea ca în fiecare Colegiu să fie câte un străin care să-i înveţe pe ruşi cum să conducă corect toate afacerile. În Colegiul Spiritual ortodox, Petru I nu a reuşit să instaleze un protestant de origine germană. Din acest motiv a şi stipulat în Statutul Colegiului Spiritual ca să fie numit un grec .
La 14 februarie 1721, după Tedeum, în Soborul Sfânta Treime a avut loc deschiderea Colegiului. Tot atunci s-a pus problema pomenirii în timpul slujbei a conducerii Bisericii. Cuvântul colegiu combinat cu cuvântul sfânt era nepotrivit. Atunci au fost propuse mai multe variante: „adunare”, „sobor”, iar în final a fost ales cuvântul „sinod”. Formula finală a fost „Sfântul Sinod”. Cuvântul colegiu a fost înlăturat şi din considerente administrative. Colegiul se supunea Senatului. Statutul de Colegiu într-un Stat ortodox nu era acceptabil. Sfântul Sinod prin însuşi titlul său era egal cu Senatul. Sistemul administrativ al Sinodului se asemăna foarte mult cu cel al Senatului. Aceste două sisteme administrative erau egale în drepturi. Şi ambele obligatoriu se supuneau ţarului, care în jurământul dat de către membrii Sinodului era numit: „крайнего судию Духовной сей коллеги”. La început Senatul a încercat să se impună ca fiind un organ administrativ superior Sinodului. În 6 septembrie 1721 a fost dat ucazul „Конференций Сената и Синода” în care au fost definite şi confirmate atribuţiile şi obligaţiile ambelor organe de guvernare. Alegerea membrilor Sinodului nu depindea de arhiereii care formau Sinodul, ei erau aleşi de către conducerea Statului. Chiar în ziua deschiderii Sinodului a fost pusă problema pomenirii numelor Patriarhatelor din Răsărit. Această problemă nu a fost rezolvată atunci. Arhiepiscopul Feofan s-a pronunţat împotriva acestei pomeniri. El a vrut ca să dispară din memoria poporului cuvântul Patriarh .
Preşedintele Sinodului, mitropolitul Ştefan, ne fiind prezent la adunare şi-a exprimat părerea în scris: „Eu cred ca în ectenii ambele formule se pot cuprinde. Spre exemplu: Pentru Sfinţii Patriarhi Ortodocşi şi pentru Sfântul Sinod. Ce păcat poate fi? Ce prejudiciu îi poate aduce slavei şi cinstei Sfântul Sinod din Rusia?”.
La insistenţa PS Feofan această idee a fost respinsă de către Sfântul Sinod pe motiv că: „poporului îi va fi mai convenabil”. Mai mult decât atât, Sfântul Sinod a acceptat propunerea lui Feofan ca: „Acele întrebări şi răspunsuri, ale mitropolitului Ştefan, care nu sunt importante şi nebinevenite Bisericii şi liniştei Statului … să nu fie divulgate de Sinod ca să nu ajungă în public” .
Pentru ca să-i dea o autoritate şi mai mare Sfântului Sinod şi totodată să aibă şi o bază canonică, conducerea Statului a hotărât să se adreseze Patriarhului Constantinopolului. Conţinutul prezentării Sfântului Sinod a fost alcătuit de către Feofan. Ţarul însă nu a fost de acord cu respectiva prezentare pe motiv că nu era diplomatică. Ţarul însuşi a scris o scrisoare Patriarhului Ieremia al III-lea al Constantinopolului în care îl ruga pe Patriarh ca să recunoască înfiinţarea Sfântului Sinod, după o adunare prealabila a tuturor Patriarhilor. Textul Regulamentului nu a fost trimis în Constantinopol. Fapt cu totul remarcabil, acest regim necanonic de guvernare a Bisericii Ortodoxe din Rusia a primit în 1723 aprobarea Patriarhului Eremia al III-lea al Constantinopolului care a trimis scrisoarea de confirmare în care a menţionat recunoaşterea acestui Sfânt Sinod: „Мерность наша по благодати и власти Всесвятаго, Животворящаго и Совершенноначальствующаго Духа узаконяетъ, утверждаетъ и объявляетъ, что учрежденный благочестивейшимъ самодержцемъ, святымъ царемъ всей Московии, Малой и Белой России и всехъ северныхъ, восточныхъ, западныхъ и многихъ иныхъ странъ Государемъ-властителемъ, Государемъ Петромъ Алексеевичемъ, Императоромъ, во Святомъ Духе возлюбленнымъ и превожделеннымъ намъ братомъ, Синодъ въ Российскомъ Святомъ Великомъ Государстве есть и нарицается нашимъ во Христе братомъ, Святымъ и Священнымъ Синодомъ отъ всехъ благочестивыхъ и православныхъ христианъ – священныхъ и мирскихъ, начальствующихъ и подначальныхъ и отъ всякаго сановнаго лица. Онъ имеетъ право совершать и установлять тожеб, что и четверо апостольскихъ святейшихъ патриаршихъ престола. Советуемъ, побуждаемъ и предписываемъ ему хранитъ и держать неизменными обычаи и правила Священныхъ Вселенскихъ Святыхъ Семи Соборовъ и прочее содержимое святою Церковью и пребудетъ непоколебимымъ во веки” . Patriarhul Ecumenic a recunoscut Sfântul Sinod pentru că nu a vrut să piardă sprijinul politic al Rusiei . Asemenea scrisori au primit şi de la ceilalţi Patriarhi din Răsărit. Astfel, Sfântul Sinod a fost recunoscut şi de către Răsăritul Creştin ca fiind egal în drepturi cu ceilalţi Patriarhi. Din acest motiv avea titlul de „sfânt”. Spre deosebire de Sinodul din timpul Patriarhilor, Sfântul Sinod nu şi-a însuşit puterea Patriarhului ci a schimbat-o. În acelaşi mod a înlocuit şi Sinodul Local. Acest Sinod era o încălcare gravă a canonului 34 Apostolic: „episcopii unui neam - unui teritoriu - trebuie să-l recunoască pe cel ce este întâi între ei, socotindu-l drept cap”, nu în sensul de cap al Bisericii, ci de întâiul dintre ei şi „nefăcând nimic mai deosebit fără ştirea sa, afară de ceea ce fiecăruia îi este îngăduit în eparhia sa şi în localităţile care depind de ea. Dar nici acela să nu facă ceva fără ştirea tuturor, întrucât numai aşa va fi în unire şi se va mări Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh” . Preşedintele Sfântului Sinod nu se deosebea cu nimic de ceilalţi membri ai Sinodului, doar simbolic îl reprezenta pe întâistătătorul Bisericii .
Încă o consecinţă a reformei petrine a fost şi faptul că Biserica se supunea Statului. Membrii Sfântului Sinod trebuiau să dea un jurământ: „Исповедую же с клятвою крайнего судию Духовной сей коллегии быти самого всероссийского монарха государя нашего всемилостивейшего”. Acest jurământ a existat în Biserică aproximativ 200 de ani. În Regulamentul Spiritual era scris că: „Коллегиум правительственное под державным монархом есть и от монарха уставлено” .
Sfântul Sinod acţiona, ca şi Senatul, în numele ţarului. Ei primeau de la ţar ucazuri ce ţin de guvernarea Bisericii pe care trebuiau să le îndeplinească. Toate deciziile Sfântului Sinod până în anul 1917 purtau pecetea: „По указу Его Императорского Величества” .
Sfântul Sinod reprezenta instanţa administrativă şi de judecată a Bisericii Ortodoxe din Rusia. El avea dreptul să înfiinţeze noi scaune episcopale, să aleagă ierarhi şi să-i înscăuneze. Sfântul Sinod trebuia să observe dacă sunt îndeplinite canoanele bisericeşti de toţi membrii Bisericii. Sfântul Sinod avea dreptul să stabilească noi sărbători şi obiceiuri şi să canonizeze sfinţi. Tot Sfântul Sinod avea dreptul să editeze Sfintele Cărţi şi cărţile de cult. Totodată, avea dreptul să cenzureze toate scrierile teologie, istorico-bisericeşti şi scrierile canonice. Sfântul Sinod putea să intervină pe lângă conducerea Statului pentru a rezolva anumite probleme. În calitate de putere judecătorească bisericească supremă, Sfântul Sinod era prima instanţă de judecată a episcopilor care erau învinuiţi de activităţi anticanonice. Deasemenea, Sfântul Sinod reprezenta şi Curtea de Apel cu drept de decizie în judecăţile eparhiale. Sinodul avea dreptul să dea hotărârea finală în rezolvarea cazurilor de divorţ, dar şi în luarea deciziilor de înlăturare din funcţie a preoţilor. Sfântul Sinod era singura instituţie care avea dreptul să comunice cu Bisericile Autocefale. Pe lângă faptul că Sfântul Sinod administra întreaga Biserică Rusă, el mai administra şi fosta regiune care era condusă de Patriarh, care a fost numita regiune sinodală. Sinodul conducea această regiune după aceleaşi legi care a condus-o şi Patriarhii. În anul 1742, după deschiderea eparhiei de Moscova şi Peterburg regiunea sinodală a fost desfiinţată. Din fosta regiune sinodală, sub conducerea directă a Sinodului, a rămas doar soborul Înălţării şi mănăstirile din Stavropol.
În timpul înfiinţării Sfântul Sinod în Rusia erau 18 eparhii şi două vicariate. În 1722 a fost editat Adaos la Regulament care conţinea anumite reglamentări ce se refereau strict la monahismul din Rusia.
În 1722 prin decretul ţarului Petru cel Mare a fost instituită Instituţia Oberprokuror-ului. Statutul Oberprokuror-ului a fost practic copiată din Statutul general-procurorului din Senat. Oberprokuror-ul trebuia să fie ales dintre cei mai buni ofiţeri. Lui îi revenea obligaţia să fie „оком государя и стряпчим по делам государственым” .
Arhiepiscopul Filaret Gumilevskiy în Istoria Bisericii Ortodoxe din Rusia a scris următoarele: „După cum se ştie, atât la Sinoadele Ecumenice cât şi la sinoadele locale din Grecia cât şi cele din Rusia, participa însuşi ţarul. Dacă ţarul nu era prezent, el era înlocuit de către un delegat. Exact la fel, în cadrul Sfântului Sinod, trebuia să participe Oberprokurorul ”. Înlocuind patriarhatul, ei şi-au însuşit şi atribuţiile Patriarhului.
Dintre obligaţiile Oberprokuror-ului făceau parte şi următoarele:
1. observarea îndeplinirii legilor de Stat în cadrul Bisericii şi controlul asupra îndeplinirii lor la timp.
2. Examinarea protocolului Sfântul Sinod înainte de a fi îndeplinit.
3. Asigurarea relaţiilor Sfântul Sinod cu demnitarii de Stat.
4. Concluzii prealabile despre toate problemele discutate în Senat referitor la proprietăţile Bisericii.
5. Conducerea funcţionarilor care erau angajaţi în slujba Bisericii. Toate problemele bisericeşti care aveau tangenţe cu Statul erau rezolvate în urma unei şedinţe a Sinodului cu Senatul .
Oberprokuror-ul avea cancelaria egală cu cea a ministerului. În afară de cancelaria Oberprokuror-ului exista şi cancelaria Sfântul Sinod care era supusă Oberprokuror-ului. Cancelaria examina şi pregătea lucrurile care erau confirmate de Sfântul Sinod. Primul Oberprokuror a fost I. V. Volkin care a ocupat această funcţie din 1722 până în 1725. Mitropolitul Ştefan, aproape înlăturat din funcţia de Preşedinte a Sinodului nu mai avea nici o influenţă asupra deciziilor luate de Sinod. Toate deciziile erau luate de către Feofan, favoritul ţarului. În 1722 mitropolitul Ştefan a murit, după moartea lui funcţia de preşedinte a Sinodului a fost abrogată. Ierarhia bisericească era condusă de primul vicepreşedinte, arhiepiscopul Teodosie de Novgorod. În timpul ţarului Petru I cel mai influent din Sinod era arhiepiscopul Feofan.
Odată cu înfiinţarea Sfântului Sinod în Biserica Ortodoxă din Rusia a început o nouă epocă. În urma reformei Biserica a pierdut independenţa faţă de Stat. Această reformă este şi motivul multor suferinţe care au înrăutăţit viaţa Bisericii pe o perioadă de 200 de ani. Întregul sistem de administrare al Bisericii înfiinţat în timpul lui Petru cel Mare era defect. Reforma a tulburat conştiinţa ierarhiei, a clerului şi a poporului.
Fiind recunoscută de către Patriarhiile din Răsărit, noua conducere sinodală poate fi considerată ca fiind o conducere sinodală canonică. Cu toate că toate dorinţele ţarului erau îndeplinite de către Sinod, aceste dorinţe niciodată nu au influenţat învăţătura canonică ortodoxă. Teologii contemporani ai Bisericii Ruse susţin ca Sfântul Sinod înfiinţat în 1722 nu a fost un sistem canonic de administrarea Bisericii, totodată ei susţin că acţiunile Sinodului nu au fost necanonice. Autoritatea bisericească a actelor sinodale era acordată de către membrii Sinodului. Ştampila cu „По указу Его Императорского Величества” era asemănătoare cu cea a împăraţilor bizantini, ea doar le dădea respectivelor hotărâri sinodale un statut de lege a Statului.

În timpul ţarului Petru I populaţia Rusiei alcătuia 20 de milioane de oameni, 15 milioane erau ortodocşi. La sfârşitul epocii sinodale, în 1915 populaţia Rusiei era de 180 de milioane, dintre care 115 milioane erau ortodocşi. Numărul mare de ortodocşi se datora misionarilor ruşi, dar se mai datorau şi faptului că Statul îşi marea graniţele. În timpul perioadei sinodale s-a mărit nivelul de învăţământ din Rusia. În secolul al XVIII-lea şcolile teologice s-au răspândit în întreaga ţară. Iar în secolul al XIX-lea a avut loc un adevărat progres în domeniul teologiei .
Tot în această epocă a trăit mari Sfinţi Părinţi, unul dintre ei este şi Sfântul Serafim de Sorov. Faptele şi trăirea lui ne demonstrează că în timpul perioadei sinodale Biserica Ortodoxă din Rusia nu a fost lipsită de darurile Sfântului Duh.
Un aspect pozitiv al vieţii bisericeşti din timpul epocii petrine a fost convertirea a mii de păgâni şi musulmani. Ca şi în secolele anterioare, convertirea la creştinism nu s-a făcut prin forţare sau constrângere. Încercând să exprime duhul adevărat al ortodoxiei tradiţionale ruseşti, Petru cel Mare a scris în ucazul din 1702 următoarele: „Совести человеческой приневоливать не желаем и охотно предоставляем каждому на его ответственностьпещися о спасении души своей” .
În eparhia de Kazani, unde cea mai mare parte dintre locuitori erau musulmani şi păgâni, activitatea misionară a căpătat cea mai mare amploare în timpul mitropolitului Tihon (1701-1724). Misiunea făcută în rândurile păgânilor a avut un mai mare succes decât cea făcută în rândurile musulmanilor care se opuneau cu o mai mare rezistenţă. Mitropolitul Tihon a fost primul care a deschis în Rusia o şcoală pentru cei încreştinaţi, care totuşi erau în minoritate. Din cauza lipsei de fonduri şcoala a fost închisă iar mitropolitul Tihon a fost nevoit să continue să-i înveţe în casa eparhială.
În Nijnâi-Novgorod cuvântul lui Dumnezeu a fost propovăduit budiştilor. Din anul 1700 pe malul râului Tereşka a apărut o aşezare de budişti încreştinaţi. Aiuka, hanul de Kalmâţk a devastat această localitate. Din acel moment conducerea Statului a început să-i trimită pe toţi cei încreştinaţi din această regiune în Kiev şi Ciuguev, împreună cu cazacii. După moartea lui Aiuka, nepotul lui - Taişin s-a încreştinat.
Propovăduirea evangheliei în Siberia este strâns legată de numele a doi Sfinţi: Filotei Leşinski şi Ioan Maximovici. Mitropolitul Filotei s-a născut în 1650 în Rusia Mică. A învăţat la Academia din Kiev. La scurt timp a devenit preot şi, după ce a rămas văduv, a fost tuns în monahism în Lavra din Kiev. În mănăstire el a avut funcţia de ecomon. După aceea a devenit stareţ al mănăstirei Breansk. În 1702 arhimandritul Filotei a fost numit mitropolit al Tobolskului în locul Sfântului Dimitrie.
Din Tobolsk sfântul i-a scris ţarului Petru I următoarele: „Пришед в Сибирские страны, в церквах Божиих обрел великое нестроение … А чинится то за великою простотою и нищетой”. Casa arhierească era în ruine, bisericile erau puţine, unele localităţi erau la o distanţă mult prea mare de biserică iar majoritatea preoţilor erau inculţi. În timpul mitropolitului Filotei în eparhie au fost construite 288 de biserici. Pentru pregătirea preoţilor au fost înfiinţate şcoli care erau întreţinute de casa arhierească .
În 1708 mitropolitul Filotei s-a îmbolnăvit grav şi a primit shima mare cu numele de Feodor în mănăstirea „Sfânta Treime” din Tiumeni. El spera ca să se întoarcă în Lavra din Kiev şi să moară acolo, însă Dumnezeu a judecat altfel. Când el şi-a revenit, guvernatorul Siberiei - Gagarin, i-a propus să se ducă în misiune la osteaci. Sfântul Filotei a înţeles că în această propunere este voia lui Dumnezeu. A luat cu el traducători şi cazaci pentru pază şi s-a îndreptat în josul râului Irtâş şi Obi.
Ostiacii duceau un mod de viaţa nomad, se ocupau cu vânatul şi cu pescuitul. Ei se închinau la idoli. Idolatrizau nu numai spiritele dar şi animalele care le dăunau lor. Oprindu-se în acele locuri, sfântul le-a explicat păgânilor că idolii lor nu au nici o putere asupra lor. Mulţi dintre închinătorii la idoli, fiind impresionaţi de predică, au ars idolii şi au primit botezul creştin. Mitropolitul Filotei a fost şi în Pelâm - unde a încreştinat 400 de oameni, Berezova şi Konda.
În 1715, după moartea Sfântului Ioan de Tobolsk, mitropolit Filotei din nou a ocupat scaunul mitropolitan şi a rămas până în anul 1720. După ce s-a pensionat din nou, mitropolitul Filotei-Feodor s-a stabilit în mănăstirea Sfânta Treime din Tiumeni. A murit la 21 mai 1727. A fost înmormântat la ieşirea din mănăstire .
Din 1711 până în 1715 scaunul mitropolitan din Tobolsk a fost ocupat de către Sfântul Ioan Maximovici. El s-a născut în anul 1651 în Nejin. Viitorul episcop a învăţat la Academia din Kiev. După absolvirea Academiei el a devenit profesor de limbă greacă. La 30 de ani a fost tuns în monahism la Lavra din Kiev. În anul 1685 el a fost trimis în Moscova ca să ceară de la ţarul Feodor armată pentru apărarea mănăstirei de atacurile turcilor. În Moscova el a fost numit stareţ al mănăstirei Breansk. După 10 ani, arhiepiscopul Teodosie de Cernigov l-a chemat în eparhia sa ca să fie stareţ al mănăstirei Eleţk. După moartea Sfântului Teodosie el s-a îmbolnăvit grav. Pe când toţi îi aşteptau moartea el l-a chemat în ajutor pe Sfântul Teodosie. Atunci Sfântul i-a zis: „Nu fi trist frate, Domnul a auzit cuvintele tale şi tu o sa fii sănătos. Scoală din patul tău şi te pregăteşte să slujeşti dumnezeiasca Liturghie”. După vedenia avută, Sfântul Ioan a zis că vrea să slujească Sfânta Liturghie. Toţi au crezut că aceste vorbe sunt numai nişte absurdităţi ale unui muribund. El bolnav fiind, s-a ridicat din pat şi a slujit. Din acel moment, în Cernigov, Sfântul Teodosie a fost perceput ca fiind un om al lui Dumnezeu .
După moartea Sfântul Teodosie, Sfântul Ioan a fost ales urmaş al acestuia. La 10 ianuarie 1697, în Moscova, în soborul Înălţării Patriarhul Adrian l-a hirotonit episcop de Cernigovsk. Sfântul Ioan l-a numit stareţ al mănăstirei Eleţk pe Sfântul Dimitrie . Este uimitor că cei patru Sfinţi: Teodosie, Ioan, Dimitrie şi Filotei au avut în comun nu numai viaţa duhovnicească, dar şi multe lucruri ce ţin de biografia lor. Conducând eparhia de Cernigov Sfântul Ioan a înfiinţat acolo un colegiu asemănător cu cel de la Kiev. El a deschis şi o tipografie.
Sfântul Ioan a fost numit în scaunul mitropolitan din Tobolsk în rezultatul uneltirilor cneazului A. D. Menşikov. Aflând despre trimiterea lui din Cernigov în Tobolsk, Sfântul a zis: „Da, departe trebuie să merg, însă el o să fie şi mai departe de mine”. Această prezicere s-a îndeplinit. Cneazul Menşicov a murit în exil, în Berezova, mult mai la Nord decât Sfântul Ioan. Mitropolitul Ioan a ajuns în noua sa episcopie în august 1711. Aproape 4 ani a locuit în Tobolsk, timp în care a reuşit să facă foarte multe pentru încreştinarea Siberiei: a predicat la păgâni, a construit biserici, a întreţinut şcoala înfiinţată de predecesorul său, a chemat în eparhia sa pe cei mai învăţaţi călugări din Kiev şi Cernigov ş.a. Cu câteva zile înainte de a muri el a început să se pregătească de moarte. La 10 iunie 1715 el pentru ultima dată a slujit Sfânta Liturghie. După slujbă a organizat o masă pentru pomenirea lui. După masă şi-a cerut iertare de la toţi şi s-a închis în chilia lui. A doua zi mitropolitul nu a răspuns la uşă ca să dea binecuvântare pentru ca să se bată clopotele. Atunci, în casa arhiereului s-au adunat toţi preoţii şi guvernatorul, după care au deschis uşa mitropolitului. El a murit în poziţia în care s-a rugat.
În aceeaşi zi, mitropolit Filotei fiind în misiune în regiunea Kondinsk a zis însoţitorilor lui: „Брат наш Иоанн успею Прейдем отсюда!”, după care s-au grăbit să ajungă la Tobolsk. Sfântul Ioan a fost un bun scriitor. Principala lui lucrare este Iliotropion. Această lucrare a fost scrisă în limbă latină, după cum scriau în acea perioadă majoritatea călugărilor care au învăţat în Kiev. În 1714 Sfântul Ioan a cerut să fie tradusă cartea în limba slavo-rusă. Sfântul Ioan îi mai aparţin şi următoarele lucrări: Царский путь Креста, Нравоучительное зерцало şi altele .
La începutul secolului al XVIII-lea s-au luat măsuri de încreştinare a Siberiei din Est şi a Estului îndepărtat. Din acest motiv a fost înfiinţată episcopia de Irkutsk. În anul 1705, mitropolitul Filotei l-a trimis în Kamceatka pentru propovăduirea Evangheliei pe arhimandritul Martinian. După 13 ani de misiune, arhimandrit a murit ca un mucenic, a fost omorât în rezultatul unei răscoale a celor care erau în minoritate. Răscoala a avut loc împotriva veneticilor. Corpul arhimandritului Martinian a fost aruncat în râu .
Prima mănăstire în Kamceatka a fost înfiinţată de către Ivan Kozârevič care a primit călugăria în anul 1711 cu numele Ignatie. Misiune s-a făcut şi între creştinii de rit vechi. O activitate aparte printre aceşti creşti de rit vechi a avut episcopul Pitirim de Nijegorod. Înainte de a fi creştin ortodox el a fost creştin de rit vechi, din acest motiv el ştia foarte bine obiceiurile, aşteptările şi temerile acestui mediu. El a avut un mod activ de viaţă, pe lângă faptul că trimetea scrisori, el mergea la schiturile creştinilor de rit vechi şi intra în dialog cu ei. Toată activitatea sa a fost încununată cu succes. În anul 1715, când a fost numit în această eparhie erau 40.000 de creştini de rit vechi, iar la sfârşitul vieţii sale (1730) în eparhia de Nijegorod au rămas doar 2.000. Episcopul Pitirim a scris Пращица – răspunsuri pentru creştinii de rit vechi.
Una dintre principalele preocupări ale ţarului Petru I a fost şi implementarea metodei europene de învăţământ. Mult efort a depus pentru întreţinerea şcolilor care aveau menirea să pregătească persoane pentru flotă, armată şi pentru construcţia cetăţilor. Şcolile laice, atât după numărul de membri, cât şi după nivelul de învăţământ erau inferioare şcolilor teologice care activau de mai mult timp. În slujba Statului erau admişi numeroşi absolvenţi ale şcolilor teologice.
Şcolile teologice, în urma reformei trebuiau să fie supuse unei mare schimbări, a avut loc latinizarea lor. Şcolile de tip vechi - greco-slave erau pe cale de a fi închise. Cu toate că, anume în acea perioadă în Novgorod era o şcoală superioară grecească. În 1706 mitropolitul Iov i-a chemat pe fraţii ieromonahi Sofronie şi Ioanichie Lihudov şi cu ajutorul lor a deschis pe lângă casa arhiereului două şcoli. Una slavonească de timp mai inferior şi alta grecească mai superioară. Ei au vrut să deschidă în Novgorod o tipografie şi să facă o altă traducere a Bibliei în limba slavonă. Aceste planuri nu s-au realizat pentru că, după un an, ieromonahul Sofronie a fost transferat la Moscova, la şcoala de tipografie, de tip grecesc. Iar Ioanichie avea o vârstă înaintată. În 1716 mitropolitul Iov a murit, iar peste un an a murit în Moscova şi Ioanichie. Şcoala înfiinţată de ei a mai supravieţuit zece ani .
În Moscova, învăţarea limbii greceşti s-a păstrat numai la şcoala de tipografie a ieromonahului Sofronie Lihuda, până în momentul unirii acestei şcoli cu Academia. Însăţi Academia a fost reorganizată după modelul kievean.
Arhiereii care au învăţat la Academia din Kiev au deschis mai multe şcoli de tipul celor latine. În anul 1700 Sfântul Ioan Maximovici a deschis o şcoală în Cernigov; în 1702, în Rostov a deschis Sfântul Dumitru; în 1703 mitropolitul Filotei a deschis în Tobolsk. Preoţii de cele mai multe ori nu îşi dădeau copii la aceste şcoli. Din acest motiv Petru cel Mare a dat un ucaz în care a menţionat că: „copiii de preoţi care nu au învăţat în scoli teologice să nu fie primiţi în funcţii bisericeşti”. Dat fiind faptul că şcolile de teologie erau puţine la număr, s-a acceptat ca măsură temporară, să se deschidă şcoli în fiecare casă arhierească dar şi în mănăstirile mari. În Regulamentul Spiritual este menţionat că copiii de preoţilor sunt obligaţi să înveţe în şcoli, această decizie a căpătat o amploare şi mai mare în anii următori emiterii Regulamentului . În conformitate cu respectivul Regulament, şcolile de teologie erau întreţinute din veniturile casei episcopale.
Şcolile de teologie au fost puternic reformate după modelul apusean. A fost introdusă, pentru o perioadă îndelungată, scolastica apuseană. Din acel moment a urmat o perioadă de ruptură între teologia predata în respectivele şcoli şi Tradiţia Sfinţilor Părinţi . Evenimentele s-au desfăşurat în aşa fel încât destinul istoric al teologiei ruse în secolul al XVIII-lea era hotărât în disputele dintre epigonii scolasticii occidentale, cei ai contra-reformei romane şi cei ai protestantismului”. Transferarea şcolii cu predare în limba latină şi în duhul latin pe pământ rusesc însemna o ruptură în conştiinţa bisericească, ruptura între ştiinţa teologică şi experienţa eclezială. Iar acest fapt ieşea şi mai mult în evidenţă prin aceea că rugăciunile se citeau încă în limba slavonă, în timp ce teologia se făcea în limba latină. În clasă, aceeaşi Scriptură era auzită în limba latină internaţională, iar în biserică, în limba maternă .
În şcolile latine erau admişi copiii care anterior au învăţat în şcolile din localităţile din care făceau parte. Sistemul de învăţământ era împărţit în 8 clase: I – gramatica limbii latine, geografia şi istoria; II – aritmetica şi geometria; III – logica şi dialectica; IV – retorica; V – fizica şi metafizica; VI – politica; VII, VIII – teologie. Latina, greaca, ebraica şi slavona erau învăţate în toate clasele. În noile şcoli elevii nu mai erau obişnuiţi cu slavona, ei învăţau în limba latina după cum am menţionat şi mai sus. Chiar şi Sfintele Scripturi ei le învăţau din Vulgată.
Elevii aveau un regim de viaţa foarte strict. La început căminele elevilor erau numite seminarii. Iar mai apoi acest termen era specific însăşi şcolilor de teologie. În aceste şcoli întâlnirile cu rudele erau permise foarte rar. Şcolile aveau un regim închis de funcţionare, asemenea unităţilor militare. Referitor la aceste şcoli în Regulament era menţionat: „Acest mod de viaţă, pentru aceşti oameni tineri, pare să fie un regim de închisoare. Dar cine se obişnuieşte să trăiască astfel, cel puţin după un an, aceluia îi va fi foarte uşor” .
Pentru ca să se realizeze cerinţele menţionate în Regulament, şcolile teologice de tipul seminarilor au început să se deschidă în diferite oraşe din Rusia. În 1721, în Peterburg au fost deschise în acelaşi timp două şcoli. Una în cadrul mănăstirei Alexandru Nevski, de către arhiepiscopul Teodosie; a doua şcoală a fost deschisă în Karpovka de către arhiepiscopul Feofan. În aceeaşi perioadă au fost deschise un seminar în Nijnâi-Novgorod, în 1722 în Haricov şi Tveri; în 1723 în Kazani, Veatk, Holmogor şi Kolomn; în 1724 în Reazani şi Vologd; în 1725 în Pskov.
În unele şcoli nu erau suficienţi profesori, şi nu erau suficiente cărţi. Marii teologi percepeau aceste şcoli ca fiind o „colonie latino-poloneză”. Un factor care-i deranja pe mulţi ruşi era şi faptul că majoritatea profesorilor erau din Rusia Mică şi Polonia. Cu atât mai mult că aceşti profesori îi priveau pe elevi cu superioritate.
În timp ce mergeau spre şcoală copiii erau aduşi sub pază ca să nu fugă acasă. Unii elevi reuşeau să fugă, fiind adăpostiţi de către părinţii lor care considerau că aceste şcoli sunt mai rele decât închisorile. Doar câţiva dintre elevi ajungeau în ultimele clase. Ceilalţi elevi, fără ca să ajungă măcar la jumătatea cursului, mergeau la parohii sau lucrau pentru Stat.
În timpul ţarului Petru I episcopii erau aleşi şi înscăunaţi în funcţie de studiile pe care le aveau. Tot atunci s-a stabilit o testare pentru toţi cei care erau numiţi pentru slujirea arhipăstorească. Şcoala de teologie era ea însăşi un test pentru toţi care reuşeau să o absolve, în final ajungeau cei mai buni studenţi. În perioada petrină se interzicea ca să fie hirotoniţi cei care nu aveau studii. În timpul Annei Ioanovna, după ucazul dat de Sinod se cerea ca să fie înaintaţi spre hirotonie doi sau trei candidaţi. Dintre aceşti candidaţi episcopul trebuia să-l aleagă pe cel mai bun. Candidatul la preoţie trebuia sa facă ascultare la episcopie nu mai puţin de trei luni. „Învăţătorii viitorilor preoţi” le ţinea cursuri candidaţilor, iar arhiereul săptămânal îi examina. Cei care dădeau dovadă de o bună pregătire şi de o bună educaţie spre sfârşitul perioadei de „testare” erau hirotoniţi .
E nouă epoca în literatura bisericească rusă a început după reforma petrină. Literatura bisericească îşi măreşte orizontul, ea capătă un interes deosebit faţă de Istoria Bisericească şi faţă de istoria mucenicilor şi a sfinţilor. Din secolul al XVIII-lea şi în special în secolul al XIX-lea mai mulţi factori indică asupra relaţiei dintre literatura bisericească rusă şi literatura universală, filosofie, arheologie, artă plastică şi cel mai important element al acestei relaţii care era istoria. Literatura bisericească rusă era concentrată în munca ierarhilor, a teologilor şi a istoricilor bisericeşti .
În timpul perioadei petrine, în mâinile călugărilor de la Kiev au ajuns nu numai şcolile teologice, dar şi ştiinţa teologică. Una dintre cele mai importante scrieri ale acestei epoci este cea a mitropolitului Ştefan Iavorskij care se intitulează Камень Веры . Cartea era orientată împotriva doctrinei protestante şi, în special, împotriva ideilor protestante a „reformei” din cadrul Bisericii Ortodoxe din Rusia. În polemica sa avută cu reforma bisericească din Rusia, mitropolitul Ştefan, deseori aducea argumente ale teologilor catolici. Ca şi toţi ceilalţi care au învăţat la Academia din Kiev, în ideile sale dogmatice Mitropolitul Ştefan era cel mai aproape de Toma de Aquino şi Robert Bellarmine.
Oponentul mitropolitului Ştefan era arhiepiscopul Feofan Procopopovič. În învăţăturile sale, Feofan, evita să vorbească despre teologia mistică a Bisericii. Influenţa lutherană era evidentă şi în învăţătura lui despre mântuire care a alarmat pe mulţi dintre teologii ortodocşi. Cu toate că în sfera administrativă a Bisericii, arhiepiscopul Feofan a ocupat posturile cele mai importante, în domeniul teologiei ca ştiinţă şi în învăţământ mitropolitul Ştefan deţinea întâietatea. Lecţiile ţinute de Feofan la Academia din Kiev au fost publicate abia în timpul ţariţei Ecaterina a II-a .
Cele mai importante lucrări ale epocii petrine din sfera literaturii teologice au fost şi Четьи Минеи scrisă de către Sfântul Dimitrie, mitropolitul Rostovului. Sfântul Dimitrie, în lume se numea Daniel Tuptalo, s-a născut în 1651 în Makarova de lângă Kiev. A învăţat la Academia din Kiev. Învăţător i-a fost oratorul şi polemistul, arhimandritul Ioanichie Galiatovskiy. La vârsta de 12 ani el a fost tuns în monahism cu numele Dimitrie. În 1675 arhiepiscopul Lazăr Baranovici de Cernigov l-a chemat pe tânărul Dimitrie din mănăstirea Sfântul Chiril din Kiev în Cernigov, unde la hirotonit ieromonah şi l-a numit predicator. Sfântul Dimitrie a predicat în mănăstirile şi bisericile din Rusia Mică, Belorusia şi Lituania .
În 1684 arhimandritul Varlaam Iasinskij din Lavra Pecerska, aflând de marea duhovnicie, înţelepciune şi de darul oratoriei a Sfântului, l-a chemat în Kiev şi i-a propus să scrie vieţile sfinţilor pentru tot anul. Făcând această muncă din ascultare, el a adunat numeroase cărţi. Din Moscova i-au fost aduse Великие Четьи Минеи a Sfântului Macarie. Sfântul Dimitrie a folosit deasemenea vieţile sfinţilor din sudul şi din vestul Rusiei, proloagele, lucrările aghiografilor din Grecia, Istoria Bisericească a cardinalului Baronia.
În 1689 la tipografia din Lavra Pecerska a ieşit de sub tipar primul volum, din cele patru, din Четьи Минеи pe lunile septembrie, octombrie şi noiembrie. În 1693 a fost gata cel de al doilea volum, în 1700 a fost tipărită cel de al treilea volum şi la sfârşitul vieţii sale în 1705 el a terminat cel de al IV-lea volum. Четьи Минеи a Sfântului Dimitrie a fost cea mai citită lucrare din Rusia.
În 1701, ţarul Petru l-a chemat pe Sfântul Dimitrie în Moscova. În soborul Înălţării a fost hirotonit mitropolit de Tobolsk. Din cauza sănătăţii sale precare nu a putut să meargă în Siberia astfel a fost numit mitropolit de Rostov. În Rostov Sfântul Dimitrie a înfiinţat o şcoală de teologie în care învăţau toţi copiii, indiferent de clasa socială din care făceau parte. Învăţământul din acest seminar s-a orientat după modelul Academiei din Kiev. În relaţia dintre profesor şi elevi nu exista formalismul existent în alte şcoli. Sfântul Dimitrie deseori organiza cursuri în care vara explica Noul Testament iar iarna Vechiul Testament. Pentru a crea o atmosferă mai prietenoasă, după modelul colegiilor catolice, era ales cel mai bun elev care era numit imperator. Al doilea student era numit senator. În seminar era o atmosferă asemănătoare cu cea din cadrul unei familii. Fiind bolnav de tânăr, sfântul a suportat cu greu clima din nordul Rusiei. La sfârşitul vieţii sale el a scris prietenului său, mitropolitului Ştefan: „Orice nu aş face, totul îmi cade din mâini. Zilele mele au devenit întunecate. Ochii mei nu văd bine”. În seara zilei de 28 octombrie 1709, înainte să moară, el a chemat pe corişti şi a ascultat „Iisuse al meu Preaiubit, nădejdea mea e la Domnul” după care, spre dimineaţa, l-au găsit mort în chilia sa, stând în genunchi .
În 1713, Petru I a dat un ucaz în care s-a cerut mutarea Corului bisericesc moscovit la Peterburg. Corul moscovit în Peterburg a fost condus de către muzicieni apuseni. Astfel, se trece la muzica occidentală, armonică, respectând unele principii ale muzicii vechi ruse. Din acel moment, muzica bisericească rusă a început să se îndepărteze de muzica bizantină. Aceasta ne dovedeşte şi prefaţa Psaltichiei rumăneşti a lui Filotei sin Agăi Jipei, care a fost realizată „nu după meşteşuguri latineşti şi rusăsci”, ci cântările „sunt alcătuite după cel al musichiei dascălilor Bisericii noastre a Răsăritului”. Probabil că protopsaltul Filotei ar fi ştiut şi de propaganda catolică desfăşurată în Rusia şi în Ucraina .
În secolul al XVIII-lea are loc un declin spiritual în Rusia. Datorită acestui declin a apărut o nouă artă care nu era specifică artei ruse. Pentru o înţelegere mai bună a situaţiei trebuie să enumerăm cele mai importante etape din viaţa Bisericii şi ale artei sale. O etapa importantă care a influenţat arta bisericească au fost disputele despre averile mănăstireşti, despre atitudinea faţă de eretici ş.a. care reprezintă de fapt o ciocnire a două puncte de vedere diferite asupra idealului vieţii creştine.
Pe de-o parte era continuarea mişcării spirituale şi contemplative a isihasmului, dar care tindea spre o lepădare totală de lume la adepţii Sfântului Nil Sorski. Pe de altă parte, cu accent la slujirea socială a Bisericii la urmaşii Sfântului Iosif de Volokolamnsk. Odată cu victoria iosefinienilor s-a ajuns la o slăbire şi diminuare nu numai a vieţii spirituale, dar a defavorizat şi trasarea unui hotar precis între viaţa Bisericii şi viaţa Statului. Atunci a început o scădere a înălţimii spirituale a chipului reprezentat pe icoană. În conştiinţa oamenilor a apărut o confuzie referitoare la esenţa Bisericii. Pe măsură ce noţiunea de Biserică scădea în intensitatea ei, şi odată cu intervenirea anumitor schimbări în raportul dintre Biserică şi Stat – arta bisericească deviază şi ea de la scopul ei principal asumându-şi funcţii care îi erau străine, dispare perceperea ortodoxă a icoanei. Înţelegerea creaţiei artistice trece dintr-un plan interior, spiritual, în plan exterior care era exprimat prin tendinţe moralizatoare, narative, prin înclinaţie spre ornamentaţie. Tot atunci apare un sistem de reguli exterioare şi de supraveghere a comportamentului moral al iconografilor .
Presiunea care era exercitată asupra Bisericii de romano-catolicism şi în aceeaşi măsură de protestantism a avut urmări deosebit de negative asupra artei bisericeşti. Odată cu includerea Bisericii în sistemul administrativ de stat, arta bisericească devine în acelaşi timp o artă bisericească de Stat. Măsurile legate de arta bisericească erau luate în plan statal. Conform decretului emis de ţar în anul 1707, „cârmuirea duhovnicească” era încredinţată mitropolitului Ştefan Iavorskij, iar supravegherea efectivă a iconografilor şi a comportamentului lor moral era încredinţată arhitectului Ivan Zarudnev . „Pentru aceasta să i se dea un palat special, şi de asemenea câţiva ipodiaconi bătrâni şi tineri de la palatul Armurilor şi paznici şi soldaţi din garnizoana Moscovei şi toate câte va avea nevoie […]” . Conform decretului din 1710, lui Zarudnev i s-a impus ca să fie luaţi la evidenţă toţi pictorii moscoviţi, precum şi cei în alte oraşe. Toţi pictorii trebuia să fie împărţiţi în trei categorii, fiecare categoria avea un impozit corespunzător. Zarudnev trebuia sa elibereze un certificat în acest sens. Arhiereii, preoţii şi mănăstirile nu aveau dreptul să primească de la meşteri icoane dacă nu aveau certificat .
În timpul ţarului Petru cel Mare au existat două tipuri de iconografii, cea tradiţională şi cea te tip occidental. Tot atunci a fost introdusă ideea că arta tradiţională reprezintă o etapă depăşită, că această arta aparţine Rusiei vechi şi că trebuie abandonată. În timpul ţarului Petru „predaniile vechi erau uitate până într-aşa măsură încât, atunci când în locul lui Zarudnev a fost numit Antropov ca supraveghetor al iconografilor, s-a constatat că el nu mai cunoştea iconografia veche şi nu de puţine ori, aşa cum reiese din rapoartele oficiale reprezentate Sinodului […], a protestat împotriva reprezentărilor iconografice vechi, considerându-le incorecte şi nu permitea răspândirea lor în popor” .
Odată cu venirea la conducere a ţarului Petru I (1696), numărul comenzilor de icoane făcut iconarilor din palatul Armurilor a scăzut considerabil, iar în anul 1711 atelierul de icoane a fost închis. O parte dintre iconari sau dus în Peterburg unde au înfiinţat Palatul Zugravilor . Alţii, însă, încă din secolul al XVII-lea au plecat în diferite oraşe ca sa-şi caute de lucru. Desigur, aceasta a facilitat răspândirea „stilului din palatul Armurilor”. În 1707 Petru cel Mare a ordonat ”că e mai bine pentru cinstea sfintelor icoane” ca să fie patronaţi toţi iconarii de către mitropolitul Ştefan Iavorkij, iar mai marele iconarilor trebuia să fie iconarul şi arhitectul I. P. Zarudnev, care era originar din Ucraina. Iconarii trebuiau sa fie repartizaţi în trei categorii, lor li s-a ordonat sa picteze conform vechilor obiceiuri şi să trăiască virtuos, fără ca să bea sau să aibă un mod de viaţă nelegiuit .
Fiecare iconograf era obligat să-şi semneze lucrarea. Astfel, supraveghetorii încercau să ridice calitatea şi nivelul de responsabilitate pentru calitatea artistică a chipurilor şi corectitudinea iconografiei lor. După ucazul dat în 11.05.1711, femeile nu aveau dreptul să picteze icoane.
Palatul Zugravilor a fost condusă de către I. P. Zarudnev până în anul 1725. După care, funcţia lui a rămas vacantă până în anul 1761 când a fost ocupată oficial de către A. P. Antropov. Din 1764 în calitate de ajutor al lui Antropov a fost numit renumitul pictor din Peterburg M. L. Kolokolinikov. În anul 1792 a fost schimbat de către pictorul din Earoslav L. I. Şustov şi de către absolventul Academiei de Arte din Kiev M. M. Utkin .
Conform ucazului din data de 4.03.1759 Sinodul, la porunca ipm. Elizabeta, a dat dispoziţie în toate eparhiile ca să fie scoase din Biserici şi din vânzare „icoanele neartistice”. Însă, conducerea fiecărei eparhii a înţeles în mod diferit acest ucaz. Astfel, în eparhia de Kazani au fost găsite 1053 de icoane neartistice, iar în eparhia de Ustiujsk nu a fost găsită nici o icoană neartistică. În secolul al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea sunt cunoscute numeroase cazuri când au fost confiscate icoane de la vânzătorii de icoane sau cazuri când au fost închise magazine de icoane. Toate aceste incidente sunt strâns legate de iconarii centrului din Suzdalsk. Aceste incidente au avut loc şi din cauză ca iconarii din Suzdalsk, în mare parte, ţineau de „ritul vechi” .
În pictura vremii noi se deosebesc trei stiluri diferite, în conformitate cu percepţia şi modul de viaţă al fiecărui iconograf. Ţăranii, modul de viaţă şi percepţia cărora a fost influenţată în mai mica măsură de schimbările care aveau loc în Biserică şi Stat, în continuare cumpărau icoane tradiţionale, simple, care nu aveau mare valoare artistică. Oamenii de la oraş, mai bogaţi, preferau icoane pictate mai profesional, icoane care erau pictate în „stilul palatului Armurilor” în combinaţie cu stilurile iconografiei noi. Acest tip de icoane erau numite „золотопробельные” .
În secolul al XIX-lea acest stil a fost influenţat de barocul electic care a apărut în artă în anii 40 ai secolului XIX. Al treilea stil, care folosea formele picturii postrenascente, a avut o extindere mai mare numai la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când pe deplin s-a reorganizat activitatea Academiei de Arte, care a fost înfiinţată în 1757. Icoanele pentru bisericile din oraşele mari erau comandate pictorilor noii şcoli (I. I. Vişniakov, I. N. Nikitin etc. - pentru picturile bisericii Sfântul Alexandru Nevski din Peterburg (1724); D. G. Leviţki – pentru lucrările picturii bisericilor Sfântul Kir şi Ioan şi Sfânta Ecaterina din Moscova (1767) . Până când învăţământul academic şi respectiv pictura academică nu devenea o realitate pentru masele de oameni, stilurile de pictură rămâneau în posesia oamenilor mai învăţaţi. Categoriile sociale de credincioşi, cărora le erau destinate icoanele, generau existenţa mai multor stiluri în iconografia rusă. Anumite icoane care erau pe placul ţăranilor, erau necorespunzătoare păturilor sociale mai înalte. Răspândirea picturii laice, în special fiind cea portretistă, a facilitat acceptarea portretelor anumitor sfinţi ca fiind icoane. Astfel, portretele anumitor sfinţi din secolele XVIII-XIX, după canonizarea sfinţilor precum Dimitrie de Rostov, Mitrofan de Voronej, Tihon de Zadonsk ş.a. au fost percepute ca fiind icoane .
Un centru important de iconografie a fost şi gubernul din Vladimir. În această gubernie, pe lângă icoanele simple, fără valoare artistică, au început sa fie pictate şi icoane „золотопробелные” . Iconografii din Vladimir au păstrat stilul specific iconografiei secolului al XVII-lea, cu toate că nu erau străini de anumite influenţe exterioare stilului lor. În Podvoljie, inclusiv până în 1770 continuau să funcţioneze ateliere de iconografi care au moştenit stilul cunoscuţilor pictori din Costromsk şi Iaroslav .
În nord, un rol deosebit în răspândirea iconografiei, care de la început s-a format pe baza şcolilor din Novgorod şi Rostov, l-au jucat mănăstirile mari. În aceste mănăstiri în secolul al XVI-lea şi al XVII-lea au lucrat atât iconografii din mănăstire cât şi cei veniţi în aceste mănăstiri. În Siberia iconografia suporta o puternică influenţă ucraineană, aceasta datorită faptului că mulţi ierarhi, care erau originari din Ucraina, au venit cu iconografi un aceste regiuni ( spre exemplu, mitropoliţii de Tobolsk: Filotei Leşinski, Ioan Maximovici, Antonie Stahovski, Pavel Koniuskevici; episcopii de Irkutsk: Inochentie Kuliciţki, Inochentie Neronovici, Sofronie Kristalevski, Mihail Mitkevici, Veniamin Bagreanski). Barocul ucrainean, nu rare ori, tindea spre tradiţia vechei şcoli a „palatului Armurilor”. În Ural iconografia a fost răspândită, în mare parte, de către creştinii de rit vechi care s-au mutat acolo din regiunea centrală a Rusiei. Acest stil era complicat era mai mult decorativ. Care făcea parte din multitudinea de feluri al stilului золотопробельново. În seminarul din Larva Sfântului Serghie, în anii 40 ai secolului XVIII, a început să se înveţe iconografia sub conducerea iconografului ucrainean P. Kazanovici. În cultura naţională a căpătat o valoare deosebită gravurile ieftine, care nu aveau o prea mare valoare artistică .
Picturile creştinilor de rit vechi, din punct de vedere tematic sunt corecte. Stilul lor se deosebea printr-o înaltă măiestrie artistică, totodată, reprezentă tradiţia iconografică a „şcolii palatului Armurilor” din a doua jumătate al secolului al XVII-lea. Principalele centre care se ocupau cu pictarea acestor icoane au fost mănăstirile creştinilor de rit vechi din nordul Rusiei: Vâgoleksinski, Velikopojenski şi, deasemenea, mănăstirile din regiunile Şenkurs, Kandikov, Totim şi, mai târziu, mănăstirea Gusliţki de lângă Moscova .
O parte deosebită a iconografiei a fost pictura pe email din Rostov. Această metodă a apărut în Moscova în secolul al XVII-lea. În secolul al XVIII-lea această metodă s-a răspândit şi în Peterburg. Plăcile de email erau folosite în calitate de adaos la diferite opere ale artei bisericeşti: medalioane de email; anumite detalii pentru potire, mitre şi evanghelii.
Iconarii din Rostov care se ocupau cu emailurile, erau şi iconari ai casei arhiereşti. Aceşti meşteri sunt cunoscuţi după documentele anilor 60 ai secolului al XVIII-lea. De la începutul secolului al XIX-lea, cea mai mare parte a producţiei din Rostov era formată din producţia iconarilor individuali. Aceşti iconari aproape până la sfârşitul secolului al XIX-lea au păstrat elemente din baroc .
În prima parte a secolului al XIX-lea iconografia academică a început sa joace un rol foarte important. În acea perioadă o mare parte dintre preoţi şi chiar iconografi au perceput această iconografie ca fiind „mult mai corectă” în comparaţie cu iconografie tradiţională. Trebuie să menţionat că această iconografie nu a fost niciodată împotriva canoanelor Bisericii. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, începutul secolului al XIX-lea icoanele din bisericile din Peterburg erau pictate de către absolvenţii Academiei de Arte: G. I. Ugriumov, P. S. Drojdin, M. F. Voinov, E. V. Moşcov etc. .
În acea perioadă au activat renumiţi iconografi ca: B. L. Borovikovski, K. P. Briulov, F. A. Bruni, V. K. Şebuev, A. G. Veneţianov. Aceste nume sunt nume ale unor familii renumite de iconografi, unde bunicii lor au pictat icoane раздаточные, taţii lor au pictat icoane золотопробелные iar fiii lor au învăţat la Academia de Arte. Învăţătura iconografică a devenit tot mai accesibilă. În cadrul Academiei de Arte în 1840 au fost deschise clase de pictură pentru toţi cei care doresc să înveţe să picteze .
În 1872 au fost deschise şcoli duminicale gratuite, iar în provincie au apărut scoli private. Şcoli de iconografie, de tip academic, au fost deschise şi în mănăstiri în a doua jumătate a secolului XIX. O importanţă deosebită a avut înfiinţarea, în cadrul Academiei, a unei clase speciale de iconografie ortodoxă (1856). Această clasă a fost înfiinţată pentru pregătirea specialiştilor în special pentru pictarea bisericii Iisus Hristos Mântuitorul. Această clasă era condusă de către T. A. Neff. Întregul program de pictare a părţii centrale a bisericii a fost elaborat de Sfântul Filaret Drozdov. Pictura de lângă cor a fost făcută în conformitate cu planurile mitropolitului Inochentie Veniaminov şi a episcopului Ambrozie Kliucearev. Principalul lor conţinut şi mesaj era preaslăvirea Mântuitorului şi arătarea istoriei omenirii ca fiind îndeplinirea Voinţei lui Dumnezeu: începând cu icoana căderii în păcat a protopărinţilor noştri, de sub cupola principală şi până în partea de nord unde era pictat Sfântul Alexandru Nevski. La pictarea acestei biserici au lucrat: T. A. Neff, N. A. Koşelev, G. I. Semiradskii, A. T. Marcov, V. P. Vereşaghin, F. A. Bruni, K. F. Makovskii, I. L. Preanişnikov, V. I. Surikov, ş.a. În scurt timp s-a observat că unii iconografi aveau un alt stil prin care se deosebeau de ceilalţi. Astfel, o parte din pictura a trebuit să fie repictată. Spre exemplu pictura lui P. V. Basin a fost repictată .
Datorită profesionalismului iconografilor, cea mai mare parte a bisericii a fost pictată cu icoane de dimensiuni inexistente până în acel moment. Spre exemplu icoana Domnului Savaot din cupola bisericii avea 15 metri înălţime şi era pictată de A. T. Marcov. Cu toate că în această compoziţie se observă tinderea iconografilor de a menţine stilul iconografiei tradiţionale, totuşi, din punct de vedere stilistic se observă că icoanele lor intră în cadrul academismului târziu cu specificul lui красивостю (Sfânta Treime, T. A. Neff). Trebuie menţionat că stilul academic răspundea foarte bine cerinţelor impuse pentru pictarea bisericii, adică acestui stil îi este specific atât măreţia Bisericii cât şi istoria ei. Un loc important în pictură l-a avut şi ornamentele stilului bizantin, care erau executate de către L. V. Dalia. Tot atunci a avut loc renaşterea tehnicii mozaice, în 1851, pentru lucrările bisericii Iisus Hristos Mântuitorul şi pentru Soborul Sfântul Isac din Peterburg. În cadrul Academiei a fost deschis un „atelier pentru mozaism” sub conducerea lui F. A. Bruni şi A. P. Frolov. Pictorii-mozaişti au făcut o copie în mozaic a icoanelor lui T. A. Neff şi F. P. Briullov pentru iconostasul soborului Sfântul Isac din Peterburg. Lucrările mozaice au durat până în 1914. În biserica Învierea Domnului mozaiştii au împodobit cu pictură mozaică interiorul şi frontonul (A. A. Frolov, după schiţa lui V. M. Vasneţov, M. V. Nesterov, A. P. Riabuskin, N. N. Harlamov). La geamul din altar al soborului Sfântul Isac din Peterburg a fost pus un vitraliu cu chipul Domnului Hristos. Vitraliul a fost comandat în Germania. Această tehnică în calitate de artă bisericească, în Rusia, nu s-a extins .
La mijlocul secolului al XIX-lea a apărut un interes deosebit faţă de icoanele vechi. Au apărut numeroase persoane care colecţionau icoane vechi. Din acest motiv au apărut mai multe icoane contrafăcute în regiunea Suzdalskului. La sfârşitul secolului al XIX-lea s-a mărit numărul comenzilor pentru icoane scumpe care erau pictate în stil tradiţional. În timpul ţarului Nicolae al II-lea (1894-19170) aceste icoane au fost recunoscute de către curte, iar unor iconografi li s-au oferit titlul de „поставщика двора Его Императорского Величесива”. Tot atunci a mai apărut un stil în iconografia rusă, în care se combinau unele aspecte ale iconografiei tradiţionale în manieră academică. Acest stil iconografic a fost răspândit în mod special de către atelierul din Peterburg a lui M. S. Peşehonov .
Odată cu anii 70 ai secolului XIX au început să apară icoane pe hârtie. În mod special aceste icoane le erau pe plac creştinilor simpli. Toate chipurile de pe icoane puteau să apară numai cu aprobarea comitetului de cenzură. În anii 90 ai secolului XIX au apărut în Moscova două firme, Jako şi Bonakera care produceau icoane pe pânză. Acesta a fost motivul pentru care iconografii din Suzdalsk au protestat. Tot în acel moment s-au arătat nemulţumiţi şi cei care apreciază iconografia tradiţională. În 1901, conform ucazului dat de ţar, a fost înfiinţat un Comitet de restabilire a iconografiei ruse pentru a facilita răspândirea iconografiei tradiţionale .
În secolul al XVIII noua înţelegere artistică se fundamenta pe premisele culturii secularizate. În această perioadă nu putem vorbi de cultura iconografică tradiţională a Bisericii Ortodoxe Ruse. Vechea iconografie a fost influenţată de iluminismul acelei epoci. Noua gândire iconografică a pătruns foarte adânc în conştiiţe astfel încât nu mai exista nici o împotrivire reală în calea răspândirei ei.
Reforma petrino-occidentală de europenizare a Rusiei a reuşit să fie implementată cu succes. Astfel, la sfârşitul secolului al XVIII-lea chiar unii teologi nu mai conştientizau care sunt diferenţele între imaginea ortodoxă şi cea romano-cotolică. Atât romano-catolicismul cât şi protestantismul au căpătat amploare în Rusia. Această influenţă era favorizată şi de ordinul iezuiţilor care au făcut tot posibilul ca sa-şi consolideze rolul asupra cercurilor care conduceau Rusia, dar şi de ambasadele ţărilor apusene. Putem vorbi despre o competiţie în acest domeniu a celor două confesiuni, fiecare încercând să se extindă cat mai mult posibil în Biserica Rusă.
Iconografia rusă a perioadei sinodale a suferit schimbări uriaşe. Ea trecut prin diferite faze începând cu iconografia tradiţională şi terminând cu cea academică. Toate aceste schimbări se datorează în cea mai mare măsură reformei petrine care a reuşit să supună Statului atât Biserica, cât şi arta iconografică.

Nu putem spune cu precizie când a fost propăvăduit pentru prima dată cuvântul Mântuitorului în Rusia. Un lucru este însă sigur - acela că poporul rus sau ceea ce a însemnat prima lui formă de organizare a fost încreştinat de către cneazul Vladimir, în anul 988 . Evenimentul respectiv este considerat a fi cel care a pus bazele Bisericii în Rusia. Cu toate acestea, nu rezultă că până la încreştinarea Rusiei de către cneaz pe acest teritoriu nu a fost propovăduit cuvântul Mântuitorului, sau că în Rusia nu au fost creştini. De exemplu, Sfântul Apostol Andrei a propovăduit, şi anume în regiunea Kievului, care era centrul politic, dar şi duhovnicesc al Rusiei .
Anul 988 trebuie să fie înţeles ca o dată oficială, în care a fost încreştinată Rusia de către Sfântul Vladimir, care a recunoscut creştinismul ca religie de stat. În timpul cnejilor Dir şi Ascold (842-867), în Rusia existau creştini, iar în timpul conducerii cneazului Igor (+945), în Kiev era deja o comunitate mare de creştini şi biserici . Spre exemplu, după încheierea tratatului cu bizantinii, în zilele imediat următoare, cneazul Igor i-a condus pe ambasadorii greci către colina zeului Perun, care era zeul cel mai important din panteonul slav, şi aici s-a închinat lui, în timp ce creştinii se rugau în biserica cu hramul Sfântul Ilie din Kiev .
Dacă în acea perioadă existau creştini ruşi, atunci se pot pune următoarele întrebări:
- exista o ierarhie în Biserica de atunci?
- dacă exista o ierarhie, atunci cum era structurată?
Preoţii nu puteau să fie băştinaşi, ci erau din Constantinopol sau din Bulgaria. Pentru a demonstra că în Rusia au existat preoţi în acea perioadă, voi aduce următorul exemplu: când Sfânta Olga a mers la Constantinopol în anul 955, printre însoţitori avea şi un prezbiter. Aici ea a primit numele de botez Elena, iar împăratul a devenit naşul ei.
Aşadar, în 988 religia creştină a fost proclamată ca religie oficială în Stat. „Statul” lui Vladimir era însă într-o stare incipientă, din această cauză încreştinarea i-a oferit atât lui, cât şi succesorilor săi, un puternic instrument pentru consolidarea statului. Botezul cneazului Vladimir a fost considerat un act de adopţie de către familia imperială bizantină, fapt demonstrat de faptul că numele de botez al Cneazului era Vasile . Mulţi istorici au văzut în actul de încreştinare adevăratul început al istoriei ruseşti, un adevărat „demaraj” cultural sub influenţă bizantină . Biserica rusă depindea juridic de Patriarhia Constantinopolului. Mitropoliţii erau numiţi de către Patriarh, iar episcopii erau numiţi de către mitropolit cu acordul cnejilor.
În timp ce religia creştină a fost recunoscută oficial, în Rusia a apărut problema organizării canonice a noii biserici. Primind creştinismul din Bizanţ, Rusia era deja legată de Biserica Bizantină, iar Biserica din Rusia trebuia să se supună Patriarhului din Constantinopol. Odată cu primirea creştinismului din Bizanţ a fost adoptată şi ierarhizarea bisericească. Biserica rusă a devenit automat a 61-a mitropolie a Patriarhiei Constantinopolului. Apare întrebarea: cine a fost primul mitropolit al Rusiei? Istoricii au păreri diferite, unii susţinând că primul ierarh important care a fost mitropolit al Kievului, a fost mitropolitul Mihail, iar alţii susţin că mitropolitul Leontie. Istoricii Bisericii Ortodoxe Ruse pledează pentru prima teză, adică pentru cea care vede în mitropolitul Mihail (988-991), primul ierarh pe pământul viitoarei Rusii. După aceşti istorici, Leontie a fost mitropolit abia după moartea mitropolitului Mihail, în anul 991. Primul scaun episcopal a fost oraşul Pereiaslav, iar mai târziu, când cneazul Iaroslav cel Înţelept a construit un imens Sobor in Kiev, scaunul mitropoliţilor ruşi a fost mutat în Kiev .
Primii mitropoliţi ruşi erau aleşi dintre mitropoliţii greci în Constantinopol. În timpul subordonării Patriarhiei Constantinopolului, în Biserica Rusă se cunosc numai două cazuri când au fost aleşi mitropoliţi ruşi chiar de către sinodul episcopilor locali. În 1051, la propunerea cneazului Iaroslav, a fost ales mitropolit preotul Ilarion. După cum era de aşteptat, alegerea a provocat la Constantinopol o mare nemulţumire. Din acest motiv, marele creaz Iaroslav a fost nevoit să cedeze în faţa Patriarhului. În consecinţă, pentru a evita “naţionalizarea” scaunului mitropolitan, cei care au urmat mitropolitului Ilarion erau, în prealabil, aleşi la Constantinopol şi apoi trimişi în Rusia. Se punea astfel în evidenţă starea de subordonare canonică a Bisericii ruse de Biserica-mamă de la Constantinopol.
În 1147, cneazul Iziaslav Mstislavici, fiind informat despre moartea mitropolitului, a chemat episcopii ruşi la un Sobor în Kiev şi l-a ales ca mitropolit pe rusul Clement Smoleatici. După moartea cneazului Iziaslav şi venirea la putere a cneazului Iurie Dolgorukov, mitropolitul Clement Smoleatici, fiind influenţat de către patriarh şi cneaz, a fost nevoit să elibereze scaunul mitropolitan. În acelaşi timp, Patriarhul Constantinopolului l-a trimis pe candidatul său, mitropolitul Constantin. După moartea cneazului Iurie Dolgorukov, în 1157, fiul lui Iziaslav, Mstislav Iziaslavici, a încercat să-l repună în drepturi pe mitropolitul Clement. Această încercare a eşuat, pentru că unchiul cneazului Mstislav, cneazul de Smolensk - Rostislav Mstislavici, ajunsese cneaz în Kiev şi urmărea o alta politică de relaţii strategice cu Bizanţul.
În lupta pentru scaunul de cneaz, Rostislav s-a temut că mitropolitul Clement Smoleatici o să-l susţină pe nepotul său, cneazul Mstislav Iziaslavici, şi nu pe el. Aceasta a dus la un conflict de durată, care a fost aplanat numai după ce au fost înlăturaţi de la scaunul mitropolitan ambii mitropoliţi. După aceste evenimente, Patriarhul Constantinopolului a trimis în Rusia în anul 1161 pe mitropolitul Teodor Grecul. După moartea mitropolitului Teodor în anul 1163, cneazul Rostislav Mstislavici (care a ajuns în scaun în 1159) a încercat să-l readucă în drepturi la scaunul mitropolitan pe acelaşi mitropolit Clement Smoleatici. Patriarhul Constantinopolului a fost însă de data aceasta mai rapid şi, imediat după moartea mitropolitului Teodor, a trimis deja în Rusia un alt mitropolit .
În timpul atacului tătaro-mongol din 1240, moare Mitropolitul Iosif al Kievului. După căderea Kievului sub barbari şi după moartea mitropolitului Iosif, Patriarhul Contantinopolului a încetat să mai trimită mitropoliţi în Rusia. În Contantinopol nu mai existau candidaţi pentru scaunul mitropolitan din Rusia, deoarece se afla sub ocupaţie tataro-mongolă. Din acest motiv, scaunul a rămas vacant zece ani. Datorită acestor circumstanţe, Patriarhul Constantinopolului a fost de acord ca rusul Chiril sa fie numit mitropolit. Candidatura acestuia a fost propusă de cneazul Daniil Romanovici. Înscăunarea Mitropolitului Chiril a fost făcută chiar de către Patriarh în anul 1520. Cu toate acestea Patriarhul a afirmat că nu renunţă la drepturile sale asupra Mitropoliei Kievului. De fapt, Patriarhul a recurs la această soluţie numai datorită faptului că Rusia se afla într-o perioadă politică precară. El avea convingerea că mai târziu, după depăşirea acestei etape, la conducere se vor afla din nou mitropoliţi greci. Se remarcă faptul că Patriarhul era de acord ca mitropoliţii în Rusia să fie de naţionalitate rusă. Totuşi exista o condiţie: cei care candidau pentru acest rang puteau fi hirotoniţi numai în Constantinopol. Aceste excepţii au avut loc datorită anumitor împrejurări politice care au avut loc în Rusia. Odată cu aceste modificări, s-au schimbat şi relaţiile dintre Constantinopol şi Rusia. Pe la mijlocul secolului al XIV-lea, în Rusia începuse procesul de unire a cnezatelor într-un singur Stat. Începuse centralizarea puterii civile, dar şi bisericeşti. Conducerea centrală a statului se afla în Moscova. În acest context, scaunul mitropolitan a fost mutat în oraşul Vladimir, un nou centru politic. Aflându-se în oraşul Vladimir, mitropoliţii comunicau mai uşor cu cnejii din Moscova. Cu timpul, odată cu venirea la conducere a mitropolitului Petru (1308 – 1326), conducerea Bisericii s-a mutat în Moscova .
În anul 1328, la conducerea statului urca cneazul Ivan Danilovici Kalita. Din acel moment, cnejii din Moscova au început să obţină titlul de Mari cneji ai Moscovei şi ai întregii Rusii. În această perioadă şi în contextul unei noi poziţionări a Rusiei faţă de puterea imperială bizantină, slăbită din interior şi ameninţată din exterior, a început să se declanşeze lupta pentru independenţa totală a Bisericii Ortodoxe din Rusia. Proiectul de emancipare canonică urma să se încheie abia odată cu proclamarea Patriarhiei Moscovei la jumătatea secolului al XV-lea.
Pe parcursul a şapte ani, Biserica din Rusia a activat fără Întâistătător, motivul fiind nerecunoaşterea unirii de la Ferrara-Florenţa (1438-1439). În 1448, la cererea marelui cneaz al Moscovei, a avut loc un sinod al ierarhilor din Rusia. La acest sinod, în data de 15 decembrie, a fost ales mitropolit al Moscovei episcopul de Riazansk, Iona. Din acest moment putem considera că Biserica din Rusia a devenit independentă şi autocefală de facto. Canonicitatea alegerii mitropolitului a fost demonstrată prin canoanele 34 şi 37 al Sfinţilor Apostoli, dar şi prin canonul 23 al Sinodului al IV-lea Ecumenic. În conformitate cu spiritul acestor canoane, mitropolitul unei regiuni sau al unei ţări, aici cel al Moscovei, trebuia ales de către arhiereii regiunii sau ai respectivei ţări, în speţă de către cei ruşi, reuniţi într-un sinod local. De aici rezultă că recunoaşterea autocefaliei a fost corectă, or, nerecunoaşterea din partea Constantinopolului are la bază caracterul unilateral al gestului.
În istoriografia eclesială rusă modernă, opiniile sunt convergente asupra modului în care era înţeleasă necesitatea câştigării treptate a autocefaliei unei Biserici locale faţă de Biserica de la care a venit Botezul. Astfel, Ioan Pavlov a accentuat că Patriarhia de Constantinopol nu avea nici un drept canonic de supunere a Bisericii ruse. Separarea de Constantinopol era una absolut firească din moment ce nu încălca nici un canon .
La rândul său, Golubinski E. consideră că Sfântul cneaz Vladimir, odată cu încreştinarea Rusiei şi acceptarea religiei creştine din Bizanţ, a primit de asemenea şi un arhiepiscop care conducea ierarhia din Rusia. De aici reiese că, din acel moment, Biserica Ortodoxă din Rusia a devenit autocefală. Această formă de conducere a Bisericii a existat numai în timpul vieţii cneazului Vladimir. După moartea Sfântului Vladimir independenţa Bisericii luase sfârşit. După aceasta, Biserica din Rusia era condusă de mitropoliţi care se supuneau Patriarhiei din Constantinopol.
În sprijinul acestei exegeze canonico-istorice vin chiar opiniile unor mari canonişti bizantini, precum Zonara şi Valsamon. Aceştia susţineau că însuşirea dreptului Patriarhiei de Constantinopol de a hirotoni episcopi străini era o excepţie de la normele canonice. Potrivit acestora, tradiţia canonică ortodoxă presupunea că de afacerile interne ale unei eparhii să se ocupe numai episcopul local. La nivel mitropolitan, coordonarea episcopilor locali trebuia făcută de Sinodul local, nu de către o autoritate extrateritorială .
Mai întâi de toate, trebuie să menţionez, că Patriarhul Constantinopolului, împreună cu sinodul Bisericii constantinopolitane, dar fără acordul cnejilor ruşi şi fără participarea episcopilor din Rusia, alegea şi hirotonea candidatul lor pentru scaunul de mitropolit al Moscovei. Întâietate aveau cei de naţionalitate greacă . După eliberarea de sub ocupaţia tătaro-mongolă, Biserica din Rusia a început să aibă un rol important pentru creştinismul din răsărit. Societatea rusă, dar şi Biserica rusă, dorea să aibă mitropolitul său şi pe care să-l aleagă din rândul candidaţilor proprii. Totodată, această alegere trebuia să aparţină arhiereilor din Rusia .
În acelaşi timp, dintr-o ţară care era împărţită în câteva cnezate de autonome, Rusia a devenit pe parcurs un Stat integru, cu un singur centru şi cu o singură conducere. Odată cu răspândirea autorităţii politice este recunoscută şi Biserica ca putere. Fiind puternic şi independent, Statul tindea ca şi Biserica să devină independentă, fără ca să fie influenţată din exterior.
Patriarhul Constantinopolului era informat de către grecii stabiliţi în Rusia, despre fiecare eveniment ce avea loc în regiune. Totodată, informarea era efectuată şi de către persoane speciale . Aflând despre moartea mitropolitului, Constantinopolul a ales episcopul său, pe care l-a ridicat la rangul de mitropolit şi l-a trimis în Rusia .
După înfrângerea tătaro-mongolilor, Rusia avea patru episcopi care erau de provenienţă rusă, dar aceşti episcopi erau nevoiţi să meargă în Constantinopol ca să fie ridicaţi în rang şi să obţină binecuvântarea Patriarhului Constantinopolului, care avea o reţinere faţa de mitropoliţii de origine rusă.
Împreună cu mitropolitul, în Rusia pleca şi exarhul, obligaţia căruia era de a urmări dacă Biserica Rusă îndeplinea canoanele şi statutul Bisericii Ecumenice, de asemenea trebuia să urmărească comportamentul şi atitudinile noului mitropolit .
După ridicarea la rangul de mitropolit a episcopului Alexei, de către sinodul episcopilor ruşi, Patriarhul Constantinopolului i-a înmânat un act prin care îl recunoştea oficial ca mitropolit. În respectivul act este menţionat: „Cu toate că o astfel de acţiune este neobişnuită şi riscantă pentru Biserică, dar pentru vrednicia şi viaţa duhovnicească noi am considerat ca el să fie mitropolit. Dar aceasta se referă numai la episcopul Alexei, şi din acest moment nu vom permite ca pe viitor să fie ales mitropolit rus altcineva. Mitropoliţii ruşi trebuie să fie aleşi numai de Constantinopol” .
Din citatul de mai sus rezultă că Patriarhul era nemulţumit de alegerea unui rus în scaunul mitropolitan şi a interzis ca în viitor acest lucru să devină o practică. Un astfel de act nu corespundea cu tradiţiile Bisericii Constantinopolului, după care mitropolitul era ales de Patriarh şi de sinodul Constantinopolitan. Aceasta putea influenţa negativ asupra poziţiei Bisericii Ruse. Respectivul act ne arată clar scopul politicii Patriarhiei Constantinopolului în legătură cu Biserica rusă.
Supunerea totală a Bisericii din Rusia faţă de Patriarhul Constantinopolului a durat până la jumătatea secolului al XV-lea. Lupta diplomatică pentru independenţă a durat câteva secole. Evenimentele politice, dar şi dorinţa puternică a cneazului Moscovei, a pregătit Biserica o perioadă lungă de timp pentru asumarea independenţei faţă de influenţa Patriarhiei Constantinopolului . Această dorinţă era desigur legată şi de dezvoltarea politică a statului. Imperiul bizantin, după căderea Constantinopolului în 1453, îşi pierdu-se din autoritatea politică pe plan internaţional. Odată cu decăderea imperiului, scădea şi importanţa Patriarhului în răsăritul creştin . Din această perioadă începe ascendenţa Bisericii din Rusia.
Pe la mijlocul secolului al XV-lea, Imperiul Bizantin trebuia să plătească o sumă enormă sultanului turc. În această situaţie dificilă, Patriarhul Constantinopolului realiza tot posibilul pentru a-şi păstra influenţa asupra Bisericii din Rusia, care devenise foarte puternică şi putea să devină un sprijin pentru Constantinopol.
Lupta cnejilor moscoviţi pentru conducerea marelui cnezat, îl atrăgea pe mitropolit în politică. Mai târziu a crescut şi mai mult importanţa ierarhilor. Odată cu aceasta, a crescut şi mai mult în Rusia necesitatea de a avea la conducerea Bisericii un mitropolit rus, care trebuia să fie de un real ajutor pentru marele cneaz în rezolvarea problemelor cu care se confrunta Statul. Tot mai des erau trimişi în Constantinopol candidaţi pentru scaunul mitropolitan aleşi de cneaz ca, într-un final, odată cu unirea de la Ferrara-Florenţa, ruşii să rupă orice relaţie cu grecii şi să înceapă un proces de centralizare, adică de implementare a unei noi ordini de alegere şi de ridicare la rangul de mitropolit în Moscova .
Lupta pentru obţinerea locului de mare cneaz, îi atrăgea şi pe mitropoliţi. Fiind incluşi în problemele politice ale ţării, ei au dobândit o mare importanţă în viaţa statului. În legătură cu schimbarea condiţiilor, a apărut ideea alegerii mitropolitului dintre episcopii ruşi, care puteau servi marelui cneaz atât ca duhovnici cât şi ca sfetnici. Rusia avea tendinţa ca să nu mai trimită ierarhii pentru hirotonie în Constantinopol, ci să-i aleagă şi să-i ridice la rangul de mitropolit pe loc. Eliberarea totală a Bisericii ruse de sub autoritatea Patriarhului Constantinopolului a venit după recunoaşterea unirii de către mitropolitului Isidor, prin care Patriarhul dorea să răspândească această idee în Rusia. În legătură cu evenimentele întâmplate în viaţa politico-bisericească în Răsăritul ortodox, Moscova a înaintat pe plan politic atât în calitatea de centru bisericesc, cât şi ca putere de stat, în frunte cu mitropolitul şi cu marele cneaz. „Recunoaşterea naţional-politică a Moscovei în acea perioadă a crescut atât de mult, încât, pentru situaţia respectivă, era considerat a fi indeziderabil să se aleagă un mitropolit grec. Printre ruşi apăruse deja ideea ca mitropoliţii să nu fie numai aleşi, ci şi înscăunaţi în Rusia, fără a apela la autoritatea din Constantinopol” .
Golibinski E. menţiona că: „Statul rus se renaşte, se întăreşte şi ajunge independent după lupta de la Kulikov în 1380. Începe o nouă etapă în istoria Rusiei, marele cneaz al Moscovei devine acum ţarul Rusiei” .
Statul rus, fiind puternic şi independent, dorea ca şi Biserica să fie independentă, să nu fie influenţată din exterior. Din anul 1380 puterea ţarului s-a întărit şi a crescut substanţial, dar, totodată, a crescut şi interesul pentru bunăstarea şi dezvoltarea bisericii în viitor. Mitropolitul împreună cu domnitorul întărea autoritatea Bisericii ruse, dar şi autoritatea statului în relaţiile internaţionale. Cneazul Moscovei, mânat de interesele statului, şi-a exprimat dorinţa de a avea mitropolitul său. Adică, nu numai ca să fie ales dintre ruşi, ci să fie ales de ma