by Dumitru COTELEA

După eşecul avut cu mitropolitul Ştefan, Petru cel Mare căuta adepţi din rândul celor care erau împotriva latinilor pentru ca să-şi realizeze reforma din cadrul Bisericii. În Norgorod el l-a observat pe arhimandritul Teodosie Eanovski de la mănăstirea Hutânsk, care a fugit de la Moscova în timpul Patriarhului Adrian. Mitropolitul Iov, care aduna în jurul său oameni învăţaţi, l-a adăpostit pe fugar. Teodosie se deosebea de ceilalţi prin trufie şi aroganţă. El l-a impresionat pe ţar prin talentul său oratoric şi prin manierele sale aristocratice. În 1712 ţarul Petru cel Mare l-a numit arhimandrit la nou înfiinţata mănăstire Alexandru Nevski şi administrator al afacerilor bisericeşti pe regiunea Peterburgului. În 1721, după cinci ani de la moartea mitropolitului Iov, el a fost numit arhiepiscop al Novgorodului. Noul arhiereu, cu părere de rău, nu a fost un bun conducător. El nu era o persoană şcolită, mascându-şi înţelepciunea prin spiritul său oratoric. Modul de viaţa al arhiepiscopului se asemăna mai mult cu al unui magnat, decât cu al unui arhiereu. Atunci ţarul Petru I a înţeles ca nu poate miza pe acest arhiereu .
Un alt kievean care l-a impresionat pe Petru cel Mare a fost Feofan Procopopovič. El era fiu de negustor, fiind încreştinat cu numele de Eliazar. Cu succes a absolvit academia de la Kiev. El a învăţat la Lvov, Krakovia şi la colegiul Sfântul Atanasie din Roma. În Roma el a devenit monah bazilian cu numele Elisei. Întorcându-se acasă el a renunţat la uniatism şi a fost tuns în monahism cu numele Samoil. El a fost numit profesor la Academie, după care i-a fost schimbat numele în Feofan. Din Roma el s-a întors cu o antipatie totală faţă de tot ce ţine de iezuiţi şi de scolastica predată în şcolile iezuite. Unul dintre detaliile cele mai importante este ca Feofan la lecţiile sale se axa nu pe metoda catolică de predare a dogmaticei, ci pe cea protestantă.
Petru a fost impresionat şi de discursul ţinut de Feofan după lupta de la Poltava. După slujba care a avut loc în acea zi, pe câmpul de luptă, Feofan a ţinut respectivul cuvânt de felicitare. Profitând de ziua biruinţei din 27 iulie, în care se sărbătorea pomenirea lui Samson, el l-a comparat pe Petru cel Mare cu Samson care omorâse leul . Mai târziu el a fost numit rector al Academiei de la Kiev. În 1716 el a fost invitat în Peterburg unde a rostit o predică în care nu a abordat teme teologice cât a lăudat victoriile armatei, activităţile Statului şi planurile de reforma ale lui Petru cel Mare .
Arhimandritul Feofan era un potenţial candidat la catedra arhierească. Ţarul îl aprecia că era devotat, înţelept şi şcolit. Însă, erau mulţi alţi arhierei care se îndoiau de credinţa lui ortodoxă. Rectorul Academiei din Moscova, Feofilact Lopatinski şi arhimandritul Ghedeon Vişinevski, care îl cunoşteau foarte bine, încă din 1712 au îndrăznit să-i scrie o scrisoare deschisă ţarului. În respectiva scrisoare ei îl acuzau pe Feofan de protestantism. Afirmaţiile se bazau şi pe faptul că el ţinea lecţiile după modelul protestant. După ce a fost chemat Feofan la Peterburg, arhimandriţii nu au întârziat să trimită un nou denunţ care a fost transmis ţarului prin mitropolitul Ştefan. La denunţul profesorilor din Moscova, mitropolitul Ştefan a adăugat şi părerea sa, precum că Feofan sub nici o formă nu trebuie să ajungă episcop. Feofan atât de uşor a reuşit să se îndreptăţească şi să respingă toate acuzaţiile, că în final mitropolitul Ştefan a fost nevoit să-şi ceară scuze .
În 1718 Feofan a fost hirotonit episcop de Pskov pentru ca reşedinţa să o aibă la Peterburg. Spre deosebire de rivalul său, Teodosie, Feofan era o persoană înţeleaptă, un bun teolog şi scriitor. Era un om cu o personalitate puternică. El a reuşit să fie consilierul ţarului Petru I atât în afacerile bisericeşti cât şi în cele de Stat. Anume Feofan a fost cel care a început să îndeplinească planurile ţarului ce ţin de reforma bisericească. Feofan a adus cele mai multe influenţe protestante în „reforma” ce avea să urmeze. Prin acţiunile sale se confirmau acuzaţiile aduse de profesorii din Moscova, precum că el nu este ortodox.
Din iniţiativa ţarului Petru I, Feofan a scris o lucrare cu titlul: Правда воли монаршей unde formulează o teorie absolutistă a dreptului Statului. Tot aici el afirmă: „Puterea monarhului are un fundament … poporul a luat puterea conducerii statului şi a transmis-o monarhului”. În Розыске о понтифексах Feofan afirma: „ţarul este episcopul episcopilor pentru supuşii lui .
În 1718 mitropolitul Ştefan a cerut ţarului ca să-i permită să plece din Peterburg în Moscova, pentru ca să poate conduce mai uşor eparhia Moscovei şi a Reazaniului. Ţarul a pus pe cerere rezoluţia, de rând cu mai multe mustrări. Iar la sfârşit a adăugat: „А для лучшего впредь управления мнится быть Духовной коллегии, дабы удобнее такие великие дела исправлять быловозможно” .
Pentru prima dată, Petru a ieşit în afara graniţelor Rusiei în anul 1697-1698. Kartaşev descrie astfel acest eveniment: „Petru, fiind în ospeţie la regele George al Angliei, a avut o discuţie de două ore cu prinţesa Ana. În această discuţie ei au abordat şi teme ce ţin de Biserică. Antiromanismul şi antilatinismul Anei i-a plăcut ţarului Petru, ţarul cu îndrăzneală a caracterizat-o ca fiind: „сущей дочерьюнашей церкви”. Despre interesul ţarului Petru fată de viaţa religioasă a Angliei, nu numai la nivel oficial ci şi faţă de ceea ce ţine de activitatea sectelor, s-au păstrat suficient de multe dovezi. Petru I a vorbit despre afacerile bisericii anglicane cu însuşi episcopul de Canterbury şi cu alţi episcopi anglicani. Episcopii din Canterbury şi York au numit special pentru ţarul Petru cel Mare teologi-consultanţi. Acestor consultanţi li s-au alăturat şi un consultant al Universităţii din Oxford. Pentru prima data Petru a fost sfătuit să devină cap al Bisericii de către englezi. Ţarul era interesat în mod special de tot ce ţine de modul de funcţionare a Colegiului. În 1698 ţarul Petru l-a rugat pe Fracis Lee, pe care îl cunoştea foarte bine, să alcătuiască un proiect de funcţionare a Colegiului, cu scopul de al implementa în Rusia .
Ideea înfiinţării unui colegiu în calitate de organ superior al conducerii Bisericii i-a fost sugerată ţarului Petru, în timpul călătoriei lui în Europa de Vest, de către Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz, care se baza pe practica cnejilor protestanţi din Germania. Kartaşev scria: „S-a păstrat proiectul celor nouă colegii, printre care era şi Religions Kollegium”. Soloviov a explicat: „renumitul Leibniz i-a scris ţarului Petru I că o conducere bună poate funcţiona numai în condiţiile implementării Colegiului. Funcţionarea căruia este asemănătoare cu cea a unui ceas, roţile căruia se ajută reciproc pentru a se mişca. Această comparaţie nu a putut sa nu-i placă lui Petru care tindea ca oamenii din Rusia în toate să se ajute reciproc, deoarece tot haosul se datora separării roţilor” . Petru I i-a ordonat episcopului Feofan să facă proiectul de înfiinţare a Colegiului Spiritual. În februarie 1720 proiectul care avea titlul Regulamentul spiritual a fost terminat. Acest titlu reproducea titlul altor colegii. În timpul ţarului Petru cel Mare, fiecare colegiu avea regulamentul său.
Regulamentul a fost împărţit în trei părţi: 1. descrierea conducerii sinodale, 2. responsabilităţile conducerii sinodale, 3. puterea de exercitare a funcţiei şi obligaţiile conducerii sinodale. Regulamentul avea menirea să înfiinţeze Colegiul Spiritual care trebuia să înlocuiască atât autoritatea Sfintelor Sinoade cât şi autoritatea Patriarhului. Patriarhul era abolit şi era înlocuit de către Colegiul bisericesc permanent. Bazele schimbării puterii patriarhale cu cea a sinodului sunt menţionate în introducerea Regulamentului Spiritual: 1. Sinodul poate afla mai uşor adevărul decât o singură persoană. 2. Deciziile luate de către sinod au mai mare autoritate decât cele luate de o singură persoană . 3. Dat fiind faptul că Biserica este condusă de o singură persoană, anumite probleme sunt suspendate şi din cauza anumitor motive personale ale Patriarhului, iar daca Patriarhul moare problemele care sunt în curs de rezolvare sunt chiar stopate. 4. În Colegiu nu poate fi nedreptate. 5. Colegiul are o mai mare libertate de conducere deoarece nu are motive ca să-i fie frică de indignarea celor nemulţumiţi. O singură persoană, poate fi supusă acestei temeri. 6. În timpul conducerii sinodale Statului nu-i este frică de eventualele revolte care pot avea loc din cauza unei singure persoane ce se află la conducerea Bisericii. 7. Toţi membrii colegiului au drept egal de vot şi toţi, inclusiv Preşedintele colegiului, sunt supuşi judecăţii colegiului, în timp ce Patriarhul poate să nu se supună judecăţii episcopilor lui. Astfel, acest fel de judecată pentru oamenii simpli pare să fie incorectă şi nesigură. 8. Conducerea sinodală trebuie să fie un exemplu pentru conducerea bisericească .
Actul a fost prezentat Senatului, care trebuia sa-l analizeze şi numai după aceea putea să fie prezentat Sfântului Sinod, care era format din şase arhierei şi trei arhimandriţi, toţi fiind din Peterburg. Membrii Sfântul Sinod au semnat actul pentru că au fost forţaţi de conducerea Statului. Pentru ca să-i dea regulamentului o importanţă şi mai mare, s-a hotărât ca să fie trimis arhimandritul Antonie şi locotenent-colonelul Davidov în toată Rusia ca să strângă semnaturi de la arhierei, arhimandriţi şi egumeni. Iar în cazul în care cineva refuza să semneze, în ucazul Senatului era scris: „А буде кто подписыватца не станет, и у того взять за рукою, кокой ради причины оной не подписываетца, чтоб о том показал имянно”. Timp de şapte luni au reuşit să parcurgă toată Rusia. În data de 4 ianuarie 1721 ei s-au întors în Peterburg. Regulamentul a fost semnat de: ţar, 6 senatori, 6 mitropoliţi, 1 arhiepiscop, 12 episcopi, 15 egumeni şi 5 ieromonahi.
La 25 ianuarie 1721 ţarul a decretat instaurarea Colegiului Spiritual. A doua zi Senatul a transmis lista persoanelor care formează Colegiul: Preşedintele Colegiului trebuie să fie ales dintre mitropoliţi; doi vice-preşedinţi care trebuiau să fie aleşi dintre arhiepiscopi; patru consilieri – aleşi dintre arhimandriţi; patru asistenţi - aleşi dintre protopopi şi unul dintre preoţii greci. Lista membrilor care formau Colegiului coincidea cu lista membrilor altor colegii, inclusiv până la existenţa în cadrul Colegiului Spiritual a unui preot grec. Petru avea următorul tipar de gândire, el dorea ca în fiecare Colegiu să fie câte un străin care să-i înveţe pe ruşi cum să conducă corect toate afacerile. În Colegiul Spiritual ortodox, Petru I nu a reuşit să instaleze un protestant de origine germană. Din acest motiv a şi stipulat în Statutul Colegiului Spiritual ca să fie numit un grec .
La 14 februarie 1721, după Tedeum, în Soborul Sfânta Treime a avut loc deschiderea Colegiului. Tot atunci s-a pus problema pomenirii în timpul slujbei a conducerii Bisericii. Cuvântul colegiu combinat cu cuvântul sfânt era nepotrivit. Atunci au fost propuse mai multe variante: „adunare”, „sobor”, iar în final a fost ales cuvântul „sinod”. Formula finală a fost „Sfântul Sinod”. Cuvântul colegiu a fost înlăturat şi din considerente administrative. Colegiul se supunea Senatului. Statutul de Colegiu într-un Stat ortodox nu era acceptabil. Sfântul Sinod prin însuşi titlul său era egal cu Senatul. Sistemul administrativ al Sinodului se asemăna foarte mult cu cel al Senatului. Aceste două sisteme administrative erau egale în drepturi. Şi ambele obligatoriu se supuneau ţarului, care în jurământul dat de către membrii Sinodului era numit: „крайнего судию Духовной сей коллеги”. La început Senatul a încercat să se impună ca fiind un organ administrativ superior Sinodului. În 6 septembrie 1721 a fost dat ucazul „Конференций Сената и Синода” în care au fost definite şi confirmate atribuţiile şi obligaţiile ambelor organe de guvernare. Alegerea membrilor Sinodului nu depindea de arhiereii care formau Sinodul, ei erau aleşi de către conducerea Statului. Chiar în ziua deschiderii Sinodului a fost pusă problema pomenirii numelor Patriarhatelor din Răsărit. Această problemă nu a fost rezolvată atunci. Arhiepiscopul Feofan s-a pronunţat împotriva acestei pomeniri. El a vrut ca să dispară din memoria poporului cuvântul Patriarh .
Preşedintele Sinodului, mitropolitul Ştefan, ne fiind prezent la adunare şi-a exprimat părerea în scris: „Eu cred ca în ectenii ambele formule se pot cuprinde. Spre exemplu: Pentru Sfinţii Patriarhi Ortodocşi şi pentru Sfântul Sinod. Ce păcat poate fi? Ce prejudiciu îi poate aduce slavei şi cinstei Sfântul Sinod din Rusia?”.
La insistenţa PS Feofan această idee a fost respinsă de către Sfântul Sinod pe motiv că: „poporului îi va fi mai convenabil”. Mai mult decât atât, Sfântul Sinod a acceptat propunerea lui Feofan ca: „Acele întrebări şi răspunsuri, ale mitropolitului Ştefan, care nu sunt importante şi nebinevenite Bisericii şi liniştei Statului … să nu fie divulgate de Sinod ca să nu ajungă în public” .
Pentru ca să-i dea o autoritate şi mai mare Sfântului Sinod şi totodată să aibă şi o bază canonică, conducerea Statului a hotărât să se adreseze Patriarhului Constantinopolului. Conţinutul prezentării Sfântului Sinod a fost alcătuit de către Feofan. Ţarul însă nu a fost de acord cu respectiva prezentare pe motiv că nu era diplomatică. Ţarul însuşi a scris o scrisoare Patriarhului Ieremia al III-lea al Constantinopolului în care îl ruga pe Patriarh ca să recunoască înfiinţarea Sfântului Sinod, după o adunare prealabila a tuturor Patriarhilor. Textul Regulamentului nu a fost trimis în Constantinopol. Fapt cu totul remarcabil, acest regim necanonic de guvernare a Bisericii Ortodoxe din Rusia a primit în 1723 aprobarea Patriarhului Eremia al III-lea al Constantinopolului care a trimis scrisoarea de confirmare în care a menţionat recunoaşterea acestui Sfânt Sinod: „Мерность наша по благодати и власти Всесвятаго, Животворящаго и Совершенноначальствующаго Духа узаконяетъ, утверждаетъ и объявляетъ, что учрежденный благочестивейшимъ самодержцемъ, святымъ царемъ всей Московии, Малой и Белой России и всехъ северныхъ, восточныхъ, западныхъ и многихъ иныхъ странъ Государемъ-властителемъ, Государемъ Петромъ Алексеевичемъ, Императоромъ, во Святомъ Духе возлюбленнымъ и превожделеннымъ намъ братомъ, Синодъ въ Российскомъ Святомъ Великомъ Государстве есть и нарицается нашимъ во Христе братомъ, Святымъ и Священнымъ Синодомъ отъ всехъ благочестивыхъ и православныхъ христианъ – священныхъ и мирскихъ, начальствующихъ и подначальныхъ и отъ всякаго сановнаго лица. Онъ имеетъ право совершать и установлять тожеб, что и четверо апостольскихъ святейшихъ патриаршихъ престола. Советуемъ, побуждаемъ и предписываемъ ему хранитъ и держать неизменными обычаи и правила Священныхъ Вселенскихъ Святыхъ Семи Соборовъ и прочее содержимое святою Церковью и пребудетъ непоколебимымъ во веки” . Patriarhul Ecumenic a recunoscut Sfântul Sinod pentru că nu a vrut să piardă sprijinul politic al Rusiei . Asemenea scrisori au primit şi de la ceilalţi Patriarhi din Răsărit. Astfel, Sfântul Sinod a fost recunoscut şi de către Răsăritul Creştin ca fiind egal în drepturi cu ceilalţi Patriarhi. Din acest motiv avea titlul de „sfânt”. Spre deosebire de Sinodul din timpul Patriarhilor, Sfântul Sinod nu şi-a însuşit puterea Patriarhului ci a schimbat-o. În acelaşi mod a înlocuit şi Sinodul Local. Acest Sinod era o încălcare gravă a canonului 34 Apostolic: „episcopii unui neam - unui teritoriu - trebuie să-l recunoască pe cel ce este întâi între ei, socotindu-l drept cap”, nu în sensul de cap al Bisericii, ci de întâiul dintre ei şi „nefăcând nimic mai deosebit fără ştirea sa, afară de ceea ce fiecăruia îi este îngăduit în eparhia sa şi în localităţile care depind de ea. Dar nici acela să nu facă ceva fără ştirea tuturor, întrucât numai aşa va fi în unire şi se va mări Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh” . Preşedintele Sfântului Sinod nu se deosebea cu nimic de ceilalţi membri ai Sinodului, doar simbolic îl reprezenta pe întâistătătorul Bisericii .
Încă o consecinţă a reformei petrine a fost şi faptul că Biserica se supunea Statului. Membrii Sfântului Sinod trebuiau să dea un jurământ: „Исповедую же с клятвою крайнего судию Духовной сей коллегии быти самого всероссийского монарха государя нашего всемилостивейшего”. Acest jurământ a existat în Biserică aproximativ 200 de ani. În Regulamentul Spiritual era scris că: „Коллегиум правительственное под державным монархом есть и от монарха уставлено” .
Sfântul Sinod acţiona, ca şi Senatul, în numele ţarului. Ei primeau de la ţar ucazuri ce ţin de guvernarea Bisericii pe care trebuiau să le îndeplinească. Toate deciziile Sfântului Sinod până în anul 1917 purtau pecetea: „По указу Его Императорского Величества” .
Sfântul Sinod reprezenta instanţa administrativă şi de judecată a Bisericii Ortodoxe din Rusia. El avea dreptul să înfiinţeze noi scaune episcopale, să aleagă ierarhi şi să-i înscăuneze. Sfântul Sinod trebuia să observe dacă sunt îndeplinite canoanele bisericeşti de toţi membrii Bisericii. Sfântul Sinod avea dreptul să stabilească noi sărbători şi obiceiuri şi să canonizeze sfinţi. Tot Sfântul Sinod avea dreptul să editeze Sfintele Cărţi şi cărţile de cult. Totodată, avea dreptul să cenzureze toate scrierile teologie, istorico-bisericeşti şi scrierile canonice. Sfântul Sinod putea să intervină pe lângă conducerea Statului pentru a rezolva anumite probleme. În calitate de putere judecătorească bisericească supremă, Sfântul Sinod era prima instanţă de judecată a episcopilor care erau învinuiţi de activităţi anticanonice. Deasemenea, Sfântul Sinod reprezenta şi Curtea de Apel cu drept de decizie în judecăţile eparhiale. Sinodul avea dreptul să dea hotărârea finală în rezolvarea cazurilor de divorţ, dar şi în luarea deciziilor de înlăturare din funcţie a preoţilor. Sfântul Sinod era singura instituţie care avea dreptul să comunice cu Bisericile Autocefale. Pe lângă faptul că Sfântul Sinod administra întreaga Biserică Rusă, el mai administra şi fosta regiune care era condusă de Patriarh, care a fost numita regiune sinodală. Sinodul conducea această regiune după aceleaşi legi care a condus-o şi Patriarhii. În anul 1742, după deschiderea eparhiei de Moscova şi Peterburg regiunea sinodală a fost desfiinţată. Din fosta regiune sinodală, sub conducerea directă a Sinodului, a rămas doar soborul Înălţării şi mănăstirile din Stavropol.
În timpul înfiinţării Sfântul Sinod în Rusia erau 18 eparhii şi două vicariate. În 1722 a fost editat Adaos la Regulament care conţinea anumite reglamentări ce se refereau strict la monahismul din Rusia.
În 1722 prin decretul ţarului Petru cel Mare a fost instituită Instituţia Oberprokuror-ului. Statutul Oberprokuror-ului a fost practic copiată din Statutul general-procurorului din Senat. Oberprokuror-ul trebuia să fie ales dintre cei mai buni ofiţeri. Lui îi revenea obligaţia să fie „оком государя и стряпчим по делам государственым” .
Arhiepiscopul Filaret Gumilevskiy în Istoria Bisericii Ortodoxe din Rusia a scris următoarele: „După cum se ştie, atât la Sinoadele Ecumenice cât şi la sinoadele locale din Grecia cât şi cele din Rusia, participa însuşi ţarul. Dacă ţarul nu era prezent, el era înlocuit de către un delegat. Exact la fel, în cadrul Sfântului Sinod, trebuia să participe Oberprokurorul ”. Înlocuind patriarhatul, ei şi-au însuşit şi atribuţiile Patriarhului.
Dintre obligaţiile Oberprokuror-ului făceau parte şi următoarele:
1. observarea îndeplinirii legilor de Stat în cadrul Bisericii şi controlul asupra îndeplinirii lor la timp.
2. Examinarea protocolului Sfântul Sinod înainte de a fi îndeplinit.
3. Asigurarea relaţiilor Sfântul Sinod cu demnitarii de Stat.
4. Concluzii prealabile despre toate problemele discutate în Senat referitor la proprietăţile Bisericii.
5. Conducerea funcţionarilor care erau angajaţi în slujba Bisericii. Toate problemele bisericeşti care aveau tangenţe cu Statul erau rezolvate în urma unei şedinţe a Sinodului cu Senatul .
Oberprokuror-ul avea cancelaria egală cu cea a ministerului. În afară de cancelaria Oberprokuror-ului exista şi cancelaria Sfântul Sinod care era supusă Oberprokuror-ului. Cancelaria examina şi pregătea lucrurile care erau confirmate de Sfântul Sinod. Primul Oberprokuror a fost I. V. Volkin care a ocupat această funcţie din 1722 până în 1725. Mitropolitul Ştefan, aproape înlăturat din funcţia de Preşedinte a Sinodului nu mai avea nici o influenţă asupra deciziilor luate de Sinod. Toate deciziile erau luate de către Feofan, favoritul ţarului. În 1722 mitropolitul Ştefan a murit, după moartea lui funcţia de preşedinte a Sinodului a fost abrogată. Ierarhia bisericească era condusă de primul vicepreşedinte, arhiepiscopul Teodosie de Novgorod. În timpul ţarului Petru I cel mai influent din Sinod era arhiepiscopul Feofan.
Odată cu înfiinţarea Sfântului Sinod în Biserica Ortodoxă din Rusia a început o nouă epocă. În urma reformei Biserica a pierdut independenţa faţă de Stat. Această reformă este şi motivul multor suferinţe care au înrăutăţit viaţa Bisericii pe o perioadă de 200 de ani. Întregul sistem de administrare al Bisericii înfiinţat în timpul lui Petru cel Mare era defect. Reforma a tulburat conştiinţa ierarhiei, a clerului şi a poporului.
Fiind recunoscută de către Patriarhiile din Răsărit, noua conducere sinodală poate fi considerată ca fiind o conducere sinodală canonică. Cu toate că toate dorinţele ţarului erau îndeplinite de către Sinod, aceste dorinţe niciodată nu au influenţat învăţătura canonică ortodoxă. Teologii contemporani ai Bisericii Ruse susţin ca Sfântul Sinod înfiinţat în 1722 nu a fost un sistem canonic de administrarea Bisericii, totodată ei susţin că acţiunile Sinodului nu au fost necanonice. Autoritatea bisericească a actelor sinodale era acordată de către membrii Sinodului. Ştampila cu „По указу Его Императорского Величества” era asemănătoare cu cea a împăraţilor bizantini, ea doar le dădea respectivelor hotărâri sinodale un statut de lege a Statului.