Pătimirea Sfîntului Conon, împreună cu fiul său (6 martie)

Pe vremea lui Aurelian tiranul (270-275), era un om în cetatea Iconiei, al cărui nume era Conon, de neam bun şi temător de Dumnezeu, avînd femeie credincioasă întru Domnul; şi amîndoi ardeau de dragostea patriei celei de sus, iar slavele şi cinstirile cele cereşti mai mult le doreau decît cele pămînteşti. Şi în toate zilele, se rugau lui Dumnezeu ca să le dea un fiu. Rugăciunea lor auzind-o Domnul, le-a dat un fiu şi l-au numit după numele tatălui său, Conon. Dar maica, după naşterea pruncului, într-aceeaşi zi s-a dus către Domnul, cu buna nădejde, fiind adeverită de mîntuirea sa, pentru naşterea de fiu, fiindcă apostolul zice: Femeia se va mîntui prin naşterea de fii.

Deci fericitul Conon petrecea în rugăciuni ziua şi noaptea. Şi făcîndu-se pruncul de şapte ani, pe toate cele ce le avea le-a împărţit la săraci, apoi, luîndu-şi pruncul, s-a dus într-o mănăstire şi a luat chipul monahicesc. Şi atîta dar i-a dăruit Dumnezeu, încît pe orbi îi lumina, pe cei leproşi îi curăţa, diavolii îi izgonea şi felurite boli le vindeca, încă şi alte minuni preaslăvite făcea.

Un rîu care era în Iconia, în vreme de primăvară se umfla şi, ieşind din malurile sale, multe pagube făcea cetăţenilor şi sătenilor părţii aceleia, înecîndu-le ţarinile, grădinile şi casele. Odată, cînd după obicei se umflase rîul, a făcut o mai mare înecare decît mai înainte, la multe sate; încît tot poporul Iconiei a alergat la Sfîntul Conon, omul lui Dumnezeu, şi, căzînd la picioarele lui, îl rugau, zicînd: “Ajută-ne, robule al lui Dumnezeu, căci rîul s-a umflat peste măsură şi ne îneacă pe noi şi toate ale noastre, iar cea mai mare parte a poporului este de cealaltă parte de rîu şi nu poate trece dincoace”.

Fericitul Conon le-a zis: “Eu, fraţilor, sînt păcătos şi nevrednic, deci ce pot să fac?” Dar tot poporul a început a striga cu glas mare: “Sfinte Conon, robule al lui Dumnezeu, ajută-ne!” Atunci Conon, sculîndu-se, a mers la malul rîului şi, ridicîndu-şi ochii la cer, a zis: “Doamne, Iisuse Hristoase, precum ai auzit pe Moise, robul Tău, la Marea Roşie şi ai trecut pe fiii lui Israil pe uscat, astfel, o, Stăpîne, auzi-mă şi pe mine acum, dar nu pentru mine să mă auzi, ci pentru poporul acesta ca să vadă minunile Tale şi să preamărească numele Tău cel binecuvîntat în vecii vecilor”.

Tot poporul zicînd “Amin”, îndată rîul s-a împărţit în două: o parte curgea înapoi, iar altă parte se ducea pe calea sa. Apoi toţi, bărbaţi şi femei, cu un glas au strigat, lăudînd pe Dumnezeu, Care mîntuieşte pe cei ce nădăjduiesc spre El. Şi s-au întors oamenii şi dobitoacele la locuinţele lor, din care îi alungase apa aceea. Iar apa care se întorsese a înecat satele cele mai de sus şi a umplut nu numai văile şi luncile, ci şi dealurile le-a acoperit.

Atunci iarăşi tot poporul a alergat la omul lui Dumnezeu, spunîndu-i cele întîmplate. Iar el, sculîndu-se, a mers la rîu şi făcînd semnul Crucii asupra lui, a zis: “Ascultă porunca Atotputernicului Dumnezeu, adună-ţi toate apele în matca ta şi să nu ieşi din hotarele tale, nici să îneci locuinţele omeneşti”. Şi îndată rîul, ca un rob ce ascultă pe stăpînul său, a ascultat porunca plăcutului lui Dumnezeu şi a mers pe calea sa, nevărsîndu-se afară din malurile sale, precum mai înainte se înălţase. Deci s-a împlinit cuvîntul Domnului, Care zice: De veţi avea credinţă cît un grăunte de muştar şi veţi zice acestui munte, treci de aici acolo, şi va trece.

Sfîntul Conon, îngrijindu-se de mîntuirea sufletelor omeneşti, multe capişti idoleşti risipea şi întorcea pe cei necredincioşi la credinţa în Hristos; şi aceasta o făcea nu numai în Iconia, ci şi în laturile cele de primprejur. Şi ajungînd cele despre sfîntul la auzul unui comite Domeţian, a venit acel păgîn nelegiuit în Iconia; şi atîta frică şi nedormire a fost în cetatea aceea, încît nimeni nu îndrăznea să se arate că este creştin. Pentru aceea, mulţi au ales a petrece prin munţi şi prin pustietăţi, împreună cu fiarele, decît a se lepăda de credinţa creştinească. După aceea, Domeţian, prin îndemnarea diavolească, a poruncit să prindă pe Sfîntul Conon, omul lui Dumnezeu, şi să-l aducă înaintea sa.

Fiind adus Sfîntul la întrebare, Domeţian a căutat spre dînsul şi zîmbind, a zis: “Bucură-te, bătrînule de bun neam”. Sfîntul a răspuns: “Mă bucur cu adevărat”. Iar Domeţian a zis: “Ceea ce am auzit despre tine, aceea acum cu dreptul o văd, căci chipul tău este luminos şi cinstit, ochii tăi sînt ca nişte stele strălucitoare şi bătrîneţile tale nu sînt vrednice de nici o ocară; şi mi s-a spus despre tine, că eşti atît de vătămat cu veninul cel purtător de moarte al creştinătăţii, încît nu numai că nu-ţi ajunge rătăcirea ta, ci şi pe mulţi alţii nu te îndoieşti a-i aduce la aceeaşi. Însă noi, auzind, n-am prea crezut, ştiindu-te că eşti de bun neam şi te ţii cu cinste de credinţa noastră”.

La aceasta fericitul Conon a răspuns: “Scris este că se cuvine a asculta învăţăturile cele folositoare, iar nu cele nefolositoare. Pentru ce te-ai îngreţoşat de Domnul nostru Iisus Hristos, că a fost prins şi osîndit la moarte, că a murit pe Cruce şi S-a pus în mormînt? Pentru ce mai întîi nu te-ai minunat de naşterea Lui din Preacurata Fecioară Maria, care a născut de la Duhul Sfînt şi fecioară a rămas? Nu te-ai minunat de acea naştere, pe care îngerii au binevestit-o, bucurîndu-se şi cîntînd: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace, între oameni bunăvoire? Pentru ce nu te minunezi de puterea Aceluia, Care, cu cinci pîini şi cu doi peşti, a săturat cinci mii de oameni? Şi cine a făcut unele ca acestea ca El, Care a dăruit lumina celui orb din naştere, iar mortului de patru zile, adică lui Lazăr, i-a dat viaţă? Care mai pe urmă a pătimit de voia Sa, pentru mîntuirea lumii, la a Cărui moarte pietrele s-au despicat, mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor s-au sculat”.

A zis Domeţian: “De ar fi fost adevărată povestirea ta, apoi toată lumea ar fi crezut în Hristos al tău, şi s-ar fi prăpădit puterea lui Jupiter”. Sfîntul Conon a zis: “Se va prăpădi puterea aceluia şi a tuturor zeilor voştri celor neputincioşi, cu puterea cea nebiruită a Domnului nostru Iisus Hristos, Care mi-a poruncit să grăiesc adevărul, şi în Care voi rămîne pînă la sfîrşitul ce este spus prin legea lui Hristos. Căci El a zis: Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa şi Cel ce crede în Mine, nu va muri în veci. Se cade nouă, celor credincioşi, prin multe mîhniri a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, iar fiii acestei lumi, care petrec în desfătări lumeşti, vor fi izgoniţi afară şi se vor duce în întunericul cel mai din afară, unde va fi plîngerea şi scrîşnirea dinţilor”.

Atunci Domeţian, umplîndu-se de mînie, a poruncit să bată pe Sfîntul Conon şi să-l muncească cu felurite chinuri. Iar Sfîntul a zis: “Eu nu mă tem de muncile tale. Fă mai degrabă ceea ce ai să faci, şi te rog să pui asupra mea cele mai grele munci, ca de mai multă milă să mă învrednicesc de la Hristosul meu!” Domeţian a zis: “Cele de folos te sfătuiesc ca, ascultîndu-ne, să fii vrednic a te desfăta împreună cu noi, din ale noastre bucurii”. Sfîntul Conon a răspuns: “Eu voiesc a vieţui cu sufletul, iar nu cu trupul, şi a mă desfăta de bucuriile duhovniceşti, iar nu de cele trupeşti; iar tu, păgînule, te vei munci cu tatăl tău, diavolul, în iad, unde muncile tale niciodată nu se vor sfîrşi”.

După aceea, Domeţian l-a întrebat pe Sfîntul: “De ce rînduială eşti în credinţa ta, răucredinciosule bătrîn? Oare eşti preot?” Răspuns-a mucenicul: “Nu sînt, căci nu sînt vrednic de o cinste sfinţită ca aceea, de care cei ce s-au învrednicit, se bucură împreună cu Hristos şi cu sfinţii Lui îngeri cu duhovnicească veselie. Însă şi eu vieţuiesc Domnului meu Iisus Hristos, mă închin Lui şi mă bucur întru El”. Domeţian a zis: “Ai avut femeie?” Sfîntul a răspuns: “Am avut, dar a trăit puţin cu mine şi s-a dus la Hristos, Dumnezeul nostru”. Domeţian a zis: “Ai vreun fecior?” Sfîntul a răspuns: “Am un fiu, însă a rămas în chilia mea. Dar voiesc ca şi acela să stea înaintea ta”.

A zis Domeţian: “Au doar nici el nu se închină zeilor noştri?” Sfîntul a răspuns: “Ce fel este pomul, astfel îi sînt şi ramurile lui; dar, te rog să trimiţi să-l aducă, ca împreună să primim cununa muceniciei”. Atunci tiranul a trimis îndată ostaşii să aducă pe Conon cel tînăr. Fiind adus şi stînd înainte, Domeţian a întrebat pe bătrînul Conon: “De cîţi ani este fiul tău?” Conon răspunse: “De şapte ani l-am dus la deprinderea mănăstirească şi l-am învăţat carte; iar, cînd a fost de doisprezece ani, s-a rînduit cititor al bisericii. Acum are şaptesprezece ani şi este diacon, cu darul lui Hristos, fiind numărat între sfinţitele slugi ale lui Dumnezeu. Căci l-am învăţat din pruncie a vieţui în întreaga înţelepciune şi este vrednic de ceata mucenicească. Deci, te rog, nu zăbovi mult, ci porunceşte să ne muncească, ca împreună să ne încununăm de la Hristos, Dumnezeul nostru; căci sîntem creştini şi dorim a muri pentru Hristos”.

Domeţian zise: “Cum este numele fiului tău?” Mucenicul răspunse: “Are nume asemenea cu tatăl său, căci l-am numit Conon”. Întorcîndu-se Domeţian spre Conon cel tînăr, a început a grăi către dînsul: “Ascultă, o, tinere, tatăl tău a trăit mulţi ani, a fost însurat, a avut copii, s-a îndulcit destul de viaţa aceasta. Iar acum, fiind bătrîn, nu este de mirare că-şi doreşte singur moartea. Dar tu, fiind tînăr, şi dulceţile vieţii acesteia abia ai început a le cunoaşte; cum voieşti să urmezi voinţei tatălui tău şi să faci cum zice el?”

Tînărul Conon răspunse: “Tatăl meu, care m-a născut după Dumnezeu, m-a învăţat a cunoaşte pe Unul, adevăratul Dumnezeu, Făcătorul a toată făptura văzută şi nevăzută; m-a povăţuit să vieţuiesc curat în cuvioşie, arătîndu-mi calea mîntuirii şi mi-a spus că viaţa aceasta nu este viaţă, ci moarte, şi toţi iubitorii vieţii acesteia vremelnice mor în veşnicie. Însă este o viaţă fără de sfîrşit la Stăpînul nostru Hristos, pe care o dăruieşte celor ce-L iubesc. M-am învăţat de la tatăl meu, cum că păgînilor slujitori de idoli le este gătită veşnica muncă, în focul gheenei care niciodată nu se stinge în vecii cei nesfîrşiţi. Iar drepţilor robi ai lui Hristos li s-au pregătit cununi nestricăcioase în slava cerească, în nesfîrşita împărăţie a lui Hristos, Dumnezeul nostru, pentru Care noi ne-am răstignit lumii şi lumea ni s-a răstignit nouă. Aşa fiind învăţat de tatăl meu, sînt de un gînd cu dînsul, dorind a călători spre Dumnezeu pe aceeaşi cale pe care călătoreşte şi el şi dîndu-mă spre aceeaşi nevoinţă a muceniciei, spre care se dă şi el. Căci zice cuvîntul Stăpînului meu Hristos: Ceea ce lucrează Tatăl Meu, lucrez şi Eu şi nu poate Fiul să facă nimic de la Sine, dacă nu va vedea făcînd ceva pe Tatăl. Că cele ce face Acela, asemenea face şi Fiul”.

Domiţian zise: “Deci, dacă pe tatăl tău îl voi munci cumplit şi-l voi pierde, vei voi ca să pieri şi tu asemenea?” Fericitul tînăr Conon răspunse: “Voiesc a muri împreună cu tatăl meu, ca să înviez împreună cu dînsul în împărăţia Stăpînului nostru; căci a muri pentru Hristos, nu este moarte, ci cîştigare de viaţă veşnică”. Domeţian zise către bătrînul Conon: “Cu adevărat tînărul acesta este mult mai înţelept decît tine, numai că n-a ajuns să fi cunoscut adevărul şi să se fi închinat zeilor noştri”.

Bătrînul Conon răspunse: “Tînărul ştie bine adevărul şi se închină cu mine Celui ce a zis: Eu sînt Adevărul; iar idolilor celor diavoleşti, mincinoşilor voştri zei, nici el, nici eu nu ne vom închina în veci!” Domeţian zise: “Ascultaţi cuvîntul meu cel de pe urmă. Apropiaţi-vă de zei ca să vă izbăviţi din cumplitele munci şi din moarte şi să primiţi de la noi daruri cinstite”. Bătrînul Conon răspunse: “O, lepădatule de Dumnezeu, nelegiuitule, nesăţiosule de sînge omenesc, tiranule muncitor şi mai păgîn decît toţi oamenii! Oare nu ţi-am spus de la început că sînt creştin şi doresc a muri pentru Hristos împreună cu fiul meu? Iar tu, îmbătîndu-te şi îndrăcindu-te cu răutatea, nu-ţi aduci aminte de cuvintele mele?”

Atunci Domeţian a poruncit să aducă un pat de fier şi să-l ardă. După aceea a poruncit să dezbrace pe sfinţii mucenici, să-i pună pe acel pat şi să-i ardă. Unii slujitori aprindeau cărbuni de foc, alţii fierbeau untdelemn şi turnau peste trupurile sfinţilor, iar sfinţii petreceau nevătămaţi. Şi a grăit Sfîntul Conon bătrînul, către Domeţian: “Nu-ţi aduci aminte, Domeţiane, că te-am rugat să găseşti mai cumplite munci asupra noastră, dar nu te-ai sîrguit, ci ne este mică această muncă şi nu simţim arderea aceasta”. Deci, a poruncit tiranul să gătească o căldare de aramă şi s-o umple cu plumb, cu pucioasă şi cu smoală, şi fierbîndu-le tare, să arunce pe sfinţii mucenici în această căldare. Căci zicea tiranul, că dacă pe patul cel înfocat le este frig, în căldarea care fierbe îi voi încălzi şi voi vedea de va putea Dumnezeul lor să-i scoată din para focului. Sfinţii, fiind aruncaţi în căldare, şi-au ridicat ochii la cer şi s-au rugat, zicînd: “Doamne, Ziditorule al tuturor, auzi-ne pe noi cei ce strigăm către Tine şi ne trimite pe îngerul Tău cel sfînt să răcorească această înfricoşată aprindere, precum odinioară celor trei tineri le-ai răcorit cuptorul cel înfocat al Babilonului. Auzi-ne pe noi, Stăpîne, şi grăbeşte spre ajutorul nostru, ca să cunoască toţi, că Tu eşti Fiul Dumnezeului Cel viu, Care ai venit în lume”. Şi îndată a trimis Domnul pe îngerul Său, care, răcorind focul şi căldarea cu rouă cerească, a zis către dînşii: “Pace vouă, bunilor ostaşi, credincioşilor nevoitori, nu vă temeţi, nici vă înspăimîntaţi, că Hristos este cu voi, Care vă va face biruitori şi vă va duce la bucuria cea veşnică”.

După aceasta, Domeţian comitele a poruncit să-i spînzure pe sfinţii mucenici cu capul în jos şi dedesubt să-i afume cu fum necurat. Iar Sfîntul Conon bătrînul, zîmbind, a zis: “O, nepriceputule, nu s-a atins focul tău de noi, dar de fum să ne temem?” Fiind munciţi sfinţii cu acel fum, batjocoreau pe acel tiran, zicînd: “Nu te ruşinezi, o, ticălosule, că doi ostaşi ai lui Hristos au biruit toată puterea voastră cea cu mîndrie, că au ruşinat pe tatăl vostru diavolul şi toate armele lui cele cu meşteşugire rea le-au sfărîmat şi le-au călcat?”

Domeţian, umplîndu-se de cumplită mînie şi de ruşine, neştiind ce să facă mai mult, a poruncit ca, luînd pe mucenici de la acel fum, să-i ferestruiască în două, cu ferăstrăul de lemn. Şi, punîndu-i slujitorii la ferestruire, sfinţii au rugat pe acei slujitori să le dea voie la rugăciune; şi nu i-au oprit slujitorii. Iar sfinţii s-au rugat lui Dumnezeu, zicînd:

“Stăpîne Dumnezeule, Atotputernice, Făcătorule al cerului şi al pămîntului, Împărate al celor ce împărăţesc şi Doamne al celor ce domnesc, mulţumim Ţie că ne-ai învrednicit a pătimi pentru numele Tău cel sfînt şi ne-ai întărit în munci şi n-ai lăsat pe vrăjmaşii Tăi să rîdă de noi, ci ne-ai făcut biruitori asupra diavolului. Pe Tine Te slăvim, Hristoase Dumnezeule, Iubitorule de oameni, Atotputernice şi întru tot Bunule! Dăruieşte pace Sfintei Tale Biserici, care este în toată lumea, ruşinează şi pierde pe cei ce o prigonesc pe ea. Surpă degrabă şi prăbuşeşte capiştele idoleşti cele urîte şi deşteaptă puterea Ta; întinde lauda numelui Tău sfînt, păzeşte şi înmulţeşte neamul creştin, cel ce drept Te slăveşte pînă la sfîrşitul veacului. Încă Te rugăm, Stăpîne, primeşte în pace sufletele noastre, ca porunca tiranului să nu se săvîrşească asupra noastră, adică să nu ne omoare pe noi; ca nici întru aceasta să nu se bucure vrăjmaşul nostru, voind a se lăuda şi a zice: I-am pierdut pe ei. Ci mila Ta să ne ajute mai înainte şi să cunoască Domeţian că sîntem robii Tăi. Iar Tu, ceea ce ai voit cu noi, aceea ai făcut; că oricine va auzi aceasta, va preamări preasfînt numele Tău, în veci”.

Apoi, zicînd ei “amin”, s-a auzit glas din cer chemîndu-i la cele de sus; iar sfinţii mucenici, însemnîndu-se cu semnul Crucii, şi-au dat sufletele lor în mîinile lui Dumnezeu. Şi îndată s-a făcut cutremur mare şi au căzut locaşurile idoleşti; apoi toţi idolii care erau în cetate s-au sfărîmat, iar Domeţian a fugit şi s-a ascuns în casa sa. Iar fraţii ce erau în mănăstirea aceea, auzind ce se făcuse cu aceşti sfinţi mucenici, au mers şi au luat cinstitele lor trupuri şi, ducîndu-le în mănăstire cu cinste, le-au îngropat cu miresme, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Unul în Treime Dumnezeu, pe Cel de toată făptura slăvit, în veci. Amin.

Aflat in: Vietile Sfintilor - Martie Etichete: ,

Recent Posts

Bookmark and Promote!

Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi celelalte se vor adăuga vouă ! (Matei 6, 33)