Pomenirea Cuvioasei Maicii noastre Anastasia, numită în chip bărbătesc Anastasie Eunucul (10 martie)

n zilele împăratului Iustinian cel Mare (527-565) era în Constantinopol o văduvă oarecare, cu numele Anastasia, binecredincioasă şi temătoare de Dumnezeu, din părinţi de bun neam şi bogaţi, întîia femeie în palaturile împărăteşti. Ea, avînd în inima sa frica de Dumnezeu, păzea cu dinadinsul poruncile Lui, umblînd într-însele fără de prihană. Şi a fost cea mai aleasă cu frumuseţea trupească, iar cu faptele bune sufleteşti şi mai frumoasă, căci era atît de bună la obicei şi blîndă, încît toţi se foloseau, văzîndu-i viaţa ei, şi mulţi se sîrguiau să-i urmeze faptelor ei bune şi chiar împăratul o cinstea foarte.

Dar semănătorul de neghine, diavolul, cel ce zavistuieşte pe cei buni şi nu încetează a se oşti asupra neamului omenesc, cel ce face învrăjbiri între oameni, a adus război şi asupra acestei fericite Anastasia. Căci a pornit pe împărăteasa Teodora cu ură asupra ei şi vrăjmăşuia asupra roabei lui Dumnezeu cea nevinovată. De acest lucru aflînd Anastasia, de la un prieten al ei, şi fiind plină de dumnezeiasca cunoştinţă, şi-a adunat gîndurile sale şi se sfătuia în sine, zicînd: “O, Anastasia, pricina aceasta venind la bună vreme, mîntuieşte-ţi sufletul tău, iar pe împărăteasă elibereaz-o de păcatul urii celei nedrepte şi mijloceşte-ţi cereasca împărăţie”.

Nişte cugete ca acestea avînd în sine, şi-a făcut o corabie în taină şi, luînd din aurul său o parte iar pe celelalte toate lăsîndu-le, a plutit spre Alexandria, neştiind nimeni. Acolo, la un oarecare loc departe ca de cinci stadii de cetate, zidindu-şi o mănăstire mică, vieţuia într-însa, slujind lui Dumnezeu şi sîrguindu-se a-i plăcea. Şi avea totdeauna în mîini lucrul cel cuviincios ei, iar în gură neîncetată cîntare de psalmi, dînd lui Dumnezeu laudă. Şi a fost acea mănăstire mare şi slăvită, fiind cu toată îndestularea, pînă la stăpînirea agarenilor, avînd numire strălucită după fericita Anastasia, care avea cinste de patricie. Dar să ne întoarcem la cuvîntul cel dîntîi despre dînsa.

Trecînd cîţiva ani după ieşirea Sfintei Anastasia din Constantinopol, împărăteasa care a fost învrăjbită asupra ei s-a sfîrşit. Aducîndu-şi aminte împăratul de Anastasia patricia, a trimis în toate părţile cu multă rîvnă, căutînd-o. Despre aceasta înştiinţîndu-se mieluşeaua lui Dumnezeu, a lăsat noaptea mănăstirea sa şi s-a dus în schit, la părintele Daniil, şi toate cele pentru sine le-a spus acelui fericit stareţ. Iar el îmbrăcînd-o în haină monahicească bărbătească, a numit-o, în loc de Anastasia, Anastasie eunucul. Şi a dus-o într-o peşteră oarecare ce era departe de lavră şi a închis-o acolo, dîndu-i pravilă şi rînduială de viaţă deosebită. Apoi i-a poruncit să nu iasă nicăieri din peşteră, nici să lase pe cineva să vină la dînsa. Apoi a dat unuia din fraţii care slujeau ei un loc înaintea peşterii şi i-a poruncit aceluia să-i aducă o dată pe săptămînă puţină pîine şi un vas cu apă. Şi îndată, luînd de la sihastru binecuvîntare, cu rugăciune, i-a zis să se ducă.

Acolo a stat acel suflet de diamant îmbărbătat douăzeci şi opt de ani, avînd neschimbată rînduiala cea dată de stareţul său, şi n-a fost văzută de nimeni, căci nimeni nu mergea la dînsa, nici nu ştia nimeni de ea, numai fratele care ducea pîinea şi apa. Dar nici acela nu ştia cum că aceea este femeie cu firea, ci socotea că este bărbat famen.

Dar cine va putea ajunge cu mintea sa ostenelile şi nevoinţele cele făcute de dînsa în cei douăzeci şi opt de ani în peştera aceea? Sau să povestească cu limba sau să scrie despre cele ce aducea ea lui Dumnezeu, adică lacrimile, suspinurile, tînguirile, privegherile, cîntările, rugăciunile, citirile, plecarea genunchilor, postul, lipsirea celor de trebuinţă? Iar mai mult decît toate, năvălirile cele diavoleşti şi luptele cu dînşii, care îi aduceau aminte de dulceţile cele de mai înainte din lume, de desfătările trupeşti şi de toate poftele lumeşti, pe care sfînta le izgonea pe toate, biruind pe diavoli.

Pe lîngă acestea ea n-a ieşit din peşteră în toate zilele anilor acelora, ea care mai înainte a petrecut mulţi ani în împărăteştile palaturi ca o doamnă mare şi cea mai întîi patricie şi care cu mulţime de bărbaţi şi de femei se aduna la mese şi la veselii lumeşti. Spăimîntează lucrul acesta toată mintea şi gîndul, cum toate acelea le-a trecut cu vederea şi a şters pomenirea acelora din mintea sa şi cum a venit într-atît de mare smerenie, postire, înfrînare şi strîmtorare pe calea cea aspră a pocăinţei. Astfel, nevoindu-se sfînta bine, s-a făcut vas ales al Sfîntului Duh şi, plăcînd lui Dumnezeu pînă în sfîrşit, a sosit la fericitul său sfîrşit.

Deci, mai înainte văzînd a sa mutare către Dumnezeu, a scris pe o scîndură către stareţul său astfel: “Cinstite părinte, să iei împreună cu tine pe ucenicul care-mi aduce pîine şi apă; apoi să iei şi uneltele cele trebuincioase de îngropare şi să vii ca să îngropi pe fiul tău, Anastasie famenul”. Aceasta scriind-o, a pus-o dinafară de peşteră, înaintea uşii. Iar stareţul, înştiinţîndu-se noaptea despre aceea, prin descoperirea lui Dumnezeu, a zis către ucenic: “Aleargă, fiule, la peşteră degrabă, unde petrece fratele nostru Anastasie famenul, şi caută dinaintea uşii peşterii şi vei afla acolo o scîndurică scrisă. Aceea luînd-o, cu multă sîrguinţă să te întorci la noi”. Fratele, ducîndu-se şi, după cuvîntul stareţului, aflînd scîndura cea scrisă, a dus-o la bătrînul. Şi citind-o, stareţul a lăcrimat şi, luînd cele trebuincioase de îngropare, s-a dus cu fratele acela. Apoi, deschizînd peştera, a aflat pe famenul cuprins de durere înfocată şi, căzînd la picioarele ei, părintele Daniil plîngea, zicînd: “Fericit eşti, frate Anastasie, căci, îngrijindu-te de ceasul morţii totdeauna, n-ai ţinut seamă de împărăţia cea pămîntească!”

Iar ea a zis: “Fericit eşti şi tu, noule Avraame!” Şi a zis iarăşi stareţul: “Roagă-te pentru noi Domnului”. Iar ea a grăit: “Cinstite bărbat, eu mai multă trebuinţă am de ale voastre rugăciuni în ceasul acesta”. Şi a grăit stareţul: “De aş fi apucat eu mai înainte decît tine să-mi sfîrşesc ziua cea mai de pe urmă a vieţii mele, m-aş fi rugat pentru tine”.

Şezînd ea pe rogojină, a sărutat capul stareţului şi, rugîndu-se pentru dînsul, grăia cuvinte binecuvîntate. Apoi, luînd stareţul pe ucenicul său, l-a plecat la picioarele ei, zicînd: “Binecuvintează pe acest ucenic al meu şi fiu al tău!” Iar ea i-a zis: “Dumnezeul părinţilor mei, Cel ce-mi stă înainte în ceasul acesta, ca să mă despartă de trupul acesta; Cel ce ştie în peştera aceasta paşii mei şi strîmtorarea vieţii pentru numele Lui şi vede această durere trupească a mea, să odihnească duhul meu”. Şi, întorcîndu-se famenul către stareţ, a zis: “Pentru Domnul, vă rog, părinte, să nu dezbrăcaţi de pe mine haina cu care sînt îmbrăcat, ca nimeni să nu ştie cele despre mine”. Apoi, împărtăşindu-se cu Preacuratele lui Hristos Taine, a zis: “Însemnează-mă pe mine, părinte, cu semnul lui Hristos şi vă rugaţi pentru mine”. După aceasta privea spre răsărit şi a strălucit faţa ei ca focul. Apoi, singură făcînd semnul Crucii, a zis: “Doamne, în mîinile Tale dau duhul meu!” Şi îndată, cu acel cuvînt, şi-a dat duhul.

Apoi părintele Daniil împreună cu ucenicul au săpat înaintea peşterii o groapă şi, dezbrăcînd stareţul de pe sine rasa pe care o purta, a zis ucenicului: “Fiule, îmbracă pe fratele”. Îmbrăcînd ucenicul pe sfînta, a văzut pieptul ei femeiesc şi a tăcut, nespunînd stareţului; apoi a îngropat sfîntul trup al Anastasiei, cu cîntarea cea obişnuită deasupra gropii. După îngroparea ei, ducîndu-se la locurile lor, ucenicul a zis către stareţ: “N-ai ştiut, părinte, cum că famenul Anastasie a fost femeie?”

Iar stareţul a răspuns: “Am ştiut, fiule, şi de aceea am îmbrăcat-o în haină bărbătească şi am numit-o “Anastasie famenul”, ca să nu fie de sminteală, nici să ştie cineva despre dînsa şi să nu străbată vestea în toate părţile; căci împăratul a făcut despre dînsa multă cercetare prin toate părţile, iar mai ales într-aceste hotare.

Însă, iată, cu darul lui Dumnezeu, s-a păzit la noi”. Atunci a spus stareţul ucenicului său toată viaţa sfintei, cu de-amănuntul, care, după aceea, a fost ştiută în toată lavra. Apoi i-au scris viaţa ei, spre folosul celor ce o vor citi şi o vor asculta, întru slava lui Dumnezeu, Cel întru sfinţii Săi preamărit în veci. Amin.

Aflat in: Vietile Sfintilor - Martie Etichete: ,

Recent Posts

Bookmark and Promote!

Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi celelalte se vor adăuga vouă ! (Matei 6, 33)