Pomenirea Cuviosului Tit din Pecersca (27 februarie)

Cum se descoperă mînia lui Dumnezeu din cer asupra păgînătăţii oamenilor, asemenea şi pacea lui Dumnezeu, care covîrşeşte toată mintea, păzeşte inima şi înţelegerea, adică trupul şi sufletul omului celui ce caută pacea. Aceasta ne-a adeverit Tit fericitul prin descoperirea sa. Pentru că acesta, tunzîndu-se monah, petrecea în mănăstirea Pecersca, fiind cinstit cu rînduiala preoţiei. El a fost povăţuit la nevoinţele cele vrednice ale fericirii sfinţilor, întîmplîndu-se un lucru ca acesta: “Acest presbiter Tit avea un frate duhovnicesc, monah din aceeaşi mănăstire, anume Evagrie, cu rînduiala diacon, către care acest fericit presbiter Tit avea dragoste mare şi nefăţarnică, încît toţi se mirau de iubirea cea de un cuget şi curată a lor. Iar vrăjmaşul, urîtorul binelui, care s-a obişnuit a semăna neghină printre grîu, a semănat vrajbă între ei şi atît de mult i-a întunecat cu mînia şi cu ură, încît nici în faţă nu puteau să se vadă, ci cu totul s-au abătut unul de la altul. Căci pe cînd mergea unul din ei cu cădelniţa prin biserică, atunci celălalt fugea de tămîie. Iar cînd nu fugea, atunci îl trecea cu vederea, necăjindu-l.

Şi au petrecut multă vreme întru întunericul păcatului, cînd aduceau dumnezeieştile daruri. Şi chiar au îndrăznit a se împărtăşi, neîmpăcîndu-se între ei, nici cerîndu-şi iertare, înarmîndu-i vrăjmaşul la aceasta. Iar fraţii, de multe ori îi rugau să se împace între ei, dar ei nici nu voiau să audă de aceasta. Dar odată, după rînduiala lui Dumnezeu, s-a întîmplat acestui fericit preot Tit de s-a îmbolnăvit cumplit şi acum era în deznădăjde de viaţă. Atunci a început a plînge cu amar al său păcat şi a trimis la diaconul Evagrie, cu multă umilinţă, zicîndu-i: “Iartă-mă frate, pentru Domnul, că te-am mîhnit cu mînia mea”. Iar acela nu numai că nu l-a iertat, dar l-a şi blestemat cu cuvinte aspre.

Fraţii, văzînd însă pe Tit murind, au tras pe Evagrie cu sila ca să se ierte cu fratele său. Iar bolnavul, văzînd pe acela, îndată plecîndu-se, a căzut la picioarele lui, cu faţa la pămînt, zicîndu-i cu lacrimi: “Iartă-mă, părinte, şi binecuvîntează-mă”. Dar Evagrie, fiind nemilostiv şi fără de omenie, s-a întors de la fratele său şi aceste cuvinte cumplite a zis: “Niciodată nu voiesc să am iertare cu el, nici în veacul acesta, nici în veacul ce va să vie!”. Acestea zicînd, s-a desprins din mîinile fraţilor şi îndată a căzut. Vrînd să-l ridice fraţii, l-au găsit fără suflet şi nu putură nici mîinile să-i îndoaie, nici gura să-i strîngă, nici ochii să-i închidă, ca la un mort de demult. Iar cel bolnav, adică fericitul Tit, în vremea aceea s-a sculat şi s-a însănătoşit, ca şi cum n-ar fi fost bolnav.

Deci, pe toţi i-a luat spaima de o moarte năpraznică ca aceea şi de grabnica tămăduire a acestuia şi începură a întreba pe acest fericit preot cum sa făcut aceasta? Iar fericitul Tit i-a răspuns cu de-amănuntul toate cele descoperite lui: “Cînd boleam, fiind cumplit stăpînit de mînie, am văzut îngerii depărtaţi de mine şi plîngînd de pierderea sufletului meu, iar diavolii bucurîndu-se de mînia mea. Atunci am început a vă ruga pe voi ca, mergînd la fratele, să cereţi iertare pentru mine. Iar cînd l-aţi adus la mine şi eu m-am închinat lui, iar el nu s-a întors la mine, atunci am văzut un înger nemilostiv, ţinînd o suliţă de foc cu care a lovit pe acela care nu m-a iertat şi îndată a căzut mort; iar mie, acelaşi înger mi-a dat mîna, m-am sculat şi acum sînt sănătos”.

Fraţii, fiind înfricoşaţi, au plîns mult pe Evagrie cel mort şi-l îngropară avînd gura deschisă, ochii asemenea, iar mîinile întinse. Atunci ei începură a se feri de mînie, iertîndu-se între dînşii; iar dacă avea cineva asupra cuiva pîră, luau bine aminte din cercetarea aceasta la cuvintele Domnului: Tot cel ce se mînie asupra fratelui său în deşert, este vinovat judecăţii. Pe lîngă acestea şi Sfîntul Efrem a zis: “De s-ar întîmpla a muri cineva în vrajbă, nemilostivă judecată va afla unul ca acela”. Şi era atunci potrivite a grăi despre fraţii aceia: Pace multă celor ce iubesc legea Ta, Doamne. Dar mai ales acest fericit presbiter Tit, văzînd că pentru cercarea păcii cu fratele a aflat pace la Dumnezeu, prin care s-a ferit din moartea cea trupească şi sufletească, de atunci nici nu gîndea să mai aibă mînie. Ci, dezrădăcinînd-o cu totul, a avut spre toţi fraţii dragostea cea după Dumnezeu, care niciodată nu cade, care este legătura desăvîrşirii, ca o rădăcină a păcii. Adică dragostea cea din inimă curată, din bună ştiinţă şi din credinţă nefăţarnică, dragostea care îndelung rabdă, se milostiveşte, nu pizmuieşte şi pe toate celelalte fapte bune le cuprinde, iar mai ales pe acestea: “Întrega înţelepciune, postirea şi rugăciunea cea de-a pururea”. Pentru că asculta acest fericit presbiter scriptura aceasta: “Fiţi cu mintea întreagă şi vă treziţi întru rugăciuni; iar mai înainte de toate unul spre altul să aveţi dragoste, căci dragostea acoperă mulţimea păcatelor”.

Astfel a săvîrşit pe lîngă ale sale jertfe preoţeşti şi acel cuvînt hotărît de Evanghelie: “A iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele este mai mult decît toate prinoasele şi jertfele”. Apoi a aflat şi pacea cea desăvîrşită, încît nu putea a se mîhni, acoperindu-se cu dragostea cea desăvîrşită şi zicînd: “Nu este pace în oasele mele, de către faţa păcatelor mele”. Ci mai ales astfel era desăvîrşită pacea acestui pustnic, încît s-au împlinit fără minciună cele zise de apostolul: “Nu este împărăţia lui Dumnezeu mîncarea şi băutura, ci dreptatea şi pacea”. Drept aceea cu ea şi la cer s-a aflat vrednic Tit cuviosul, pe care dorind-o după ostenelile cele mari, multe şi plăcute lui Dumnezeu, a adormit întru Domnul şi se odihneşte cu trupul cel nestricat în peştera cea plină de sfinţi, ca într-un cer de jos. Iar cu duhul, cel asemenea cu îngerii, în cerul cel de sus, la veşnica odihnă s-a înălţat, de mîinile îngerilor celor ce mai înainte s-au arătat lui. Căci acolo se bucură de el ca de cel ce era altădată păcătos, iar acum, cu sfîntă cuviinţă, s-a pocăit. Şi ce aude? Numai cele zise de Sfîntul Pavel către Tit apostolul: “Ne-a mîngîiat Dumnezeu prin venirea lui Tit”. Iar noi, bucurîndu-ne, ni se cade a răspunde către locuitorii cereşti din aceeaşi scriptură astfel: “Ne-am mîngîiat de mîngîierea voastră, iar mai mult ne-am bucurat de bucuria lui Tit, căci s-a odihnit duhul lui cu voi, toţi”. Cu ale căruia sfinte rugăciuni să ne învrednicim şi noi, ca scăpînd de mînie, iertare de păcate şi odihnă vremelnică şi veşnică să cîştigăm, în Domnul nostru Iisus Hristos, Care este Dumnezeul dragostei şi al păcii, Căruia se cuvine slavă, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Aflat in: Vietile Sfintilor - Februarie Etichete: 

Recent Posts

Bookmark and Promote!

Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi celelalte se vor adăuga vouă ! (Matei 6, 33)