Sfântul Gherman, Apostol în Alaska (27 iulie)

Părintele Gherman s-a născut nu departe de Moscova, în jurul anului 1757; nu se cunoaşte însă nici locul anume unde s-a născut, nici numele său de dinainte de a se călugări. Se pare că părinţii săi erau neguţători, dându-i o educaţie oarecum mai avansată, îndeajuns pentru a putea citi Noul Testament şi Vieţile Sfinţilor. La vârsta de şaisprezece ani a intrat în mănăstirea Sfântului Serghie – Sfânta Treime, însă nu a vieţuit la mănăstirea propriu-zisă, ci într-unul din metocurile ei izolate, din apropierea golfului Finlandei, unde era netulburat în lucrarea sa duhovnicească. Pe când se afla în acest loc s-a încredinţat că Maica Domnului îi acordă o grijă deosebită. Sub bărbie i-a apărut o plagă, pricinuindu-i multă suferinţă şi slăbindu-i treptat puterile. Aflat în necaz, a petrecut întreaga noapte rugându-se şi plângând înaintea chipului Doamnei noastre. Înspre dimineaţă, a şters icoana cu o pânză, pe care a înfăşurat-o apoi în jurul plăgii, şi a căzut epuizat la pământ. În somn, a zărit-o pe Născătoarea de Dumnezeu stând lângă el şi a simţit-o atingându-i faţa umflată. S-a trezit brusc şi s-a găsit tămăduit; plaga dispăruse şi mai rămăsese doar o mică cicatrice, care să-i amintească de vindecarea minunată. În acest loc pustiu a vieţuit cinci sau şase ani, după care a intrat în mănăstirea Valaam, aşezată pe insula Valaam din lacul Ladoga. Părintele Gherman era atras de singurătatea de la Valaam, unde timp de şase luni pe an accesul este împiedicat de gheţuri, iar în perioada celorlalte şase luni se poate ajunge doar cu mare greutate. Mănăstirea era foarte îndepărtată de ispitele lumii şi vestită pentru evlavie. Personalitatea atrăgătoare a părintelui Gherman şi purtarea sa plăcută l-au făcut să fie îndrăgit repede de ceilalţi monahi, într-atât încât până şi astăzi ei vorbesc despre dânsul ca despre cel mai sfânt om provenit din rândul lor. Ei le arată tuturor locul numit’ după numele acestuia – Ghermanova, acolo unde obişnuia să peregrineze şi să se roage zile întregi, până ce fraţii trebuiau să meargă şi să îl aducă înapoi. Povestesc despre înflăcărarea sa duhovnicească, despre blândeţea sa, despre dulcele său glas de tenor, asemenea cu cel al unui înger. Părintele Gherman avea un suflet de poet, şi multe din cele ale mănăstirii şi de pe insulă îi sensibilizau simţul frumuseţii: câmpiile înflorite, pădurile umbroase, păsările sălbatice, copacii înveşmântaţi în zăpadă, lacul acoperit de gheaţă, vântul cel puternic şi aprigul vifor. Una dintre îndatoririle sale era să prindă peşte, pentru a hrăni mulţimea înfometată a celor ce veneau să se roage. În astfel de împrejurări, părintele Gherman se depărta de mal şi, după ce arunca năvoadele, stătea şi privea într-o tainică tăcere la iubitul său Valaam, la zidurile sale albe şi la pădurile verzi, la turlele aurite şi la cerul albastru, la paraclisele împodobite cu picturi şi la insulele de smarald, la lăcaşurile sfinte şi la stâncile semeţe. De la depărtare, privea curgerea şirului de pelerini, cu prapori ce fluturau şi lumânări ce licăreau, asculta dulce a cântare şi dangătul clopotelor ce pluteau în văzduhul înmiresmat, peste marea de argint. Pentru pescar, Valaamul a fost Ierusalimul de Aur. O, dulce şi binecuvântat pământ, Lăcaş alesului lui Dumnezeu. Dar mai mult decât împrejurimile îi iubea pe fraţii săi monahi, simplitatea lor, smerenia lor, nevinovăţia lor, asemănarea lor cu pruncii. Timpul lor nu se irosea în dezbateri scolastice şi alcătuiri literare, ci era petrecut în truda pe câmp şi lucrul în ateliere, în hrănirea celor flămânzi şi rugăciunea împreună cu cei muribunzi. Ani mai târziu, pe când îndura blestemele lui Baranov şi batjocura slugilor lui, cugetul părintelui Gherman s-a îndreptat cu drag către zilele tinereţii, către Valaam, către fraţii săi. Într-o scrisoare trimisă egumenului, în 1795, el spune: “Locurile înspăimântătoare ale Siberiei nu pot nimici, pădurile întunecate nu pot ascunde, râurile puternice nu pot mătura, oceanul învolburat nu poate risipi dragostea fierbinte pe care o am pentru iubitul meu Valaam. Adesea îmi închid ochii, şi, peste ape, vă zăresc”. Misiunea americană Când, în 1793, Sfântul Sinod a hotărât să facă o misiune în Kodiak şi a chemat voluntari care să meargă în America pentru a propovădui Evanghelia băştinaşilor Alaskăi, părintele Gherman a fost unul dintre primii care s-a oferit şi unul dintre primii care a fost acceptat. Nu era vorba de o acţiune obişnuită; era prima misiune trimisă de Rusia peste ocean. Cei aleşi erau tot ce putea ieşi mai bun din mănăstiri, plini de duhul Apostolilor şi nerăbdători să-şi dea vieţile pentru propovăduirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Erau în număr de zece: arhimandritul Ioasaf ~ conducătorul; monahii Iuvenalie, Macarie, Athanasie, Ioasaf, Gherman; diaconii Ştefan şi Nectarie; şi doi fraţi începători – Dimitrie şi Nichita. Oamenii aceştia erau simpli ţărani şi pescari, cu o educaţie simplă şi fără mari perspective, însă râvnitori în credintă şi înflăcăra ti în evlavia lor. [Informaţia aceasta nu este întrutotul exactă. Ierodiaconul Ştefan, fost ofiţer, şi ieromonahul Iuvenalie, pe vremuri inginer minier, nu aveau o obârşie atât de modestă precum afirmă autorul. Cât despre arhimandritul Ioasaf (înainte de călugărie Ivan Ilici Bolotov), fiul unui preot, el şi-a primit educaţia în seminariile din Tver şi Iaroslavl. Mai apoi, a predat timp de patru ani la Şcoala Teologică Uglici. In 1784 a intrat în monahism, iar în 1793 a fost numit conducător al misiunii din Kodiak.] Ei, nu s-au îndepărtat niciodată de locuinţele lor rurale şi de mănăstirile însingurate, iar călătoria înspre un nou tărâm de nevoinţă a fost un eveniment însemnat I al vieţii lor. Au plecat din Moscova la 22 ianuarie 1794 şi au mers de-a lungul Siberiei până la Ohoţk, de unde s-au îmbarcat pentru Kodiak, ajungând la destinaţie pe 22 septembrie, în acelaşi an. De îndată ce au pus piciorul pe uscat, conducătorul şi-a chemat oamenii pe un dâmb, pentru a discuta planurile de lucru. Este însufleţitor să citim relatarea acestei prime conferinţe religioase din Nord-vest şi să remarcăm cu ce râvnă fraţii şi-au disputat între ei sarcinile cele mai grele şi primejdioase. Se zice că unul dintre monahi, pe când se plimba pe plajă, a văzut o luntre goală în care a păşit şi, înălţându-şi mâinile către cer, s-a rugat ca să fie trimis într-un loc unde să fie de folos. S-a pornit un vânt care a împins luntrea până la Nuchek, acolo unde călugărul a propovăduit băştinaşilor mântuirea. Iarna următoare a fost una plină pentru părintele Gherman şi ceilalţi misionari, care mergeau din sat în sat, spunând oamenilor cuvintele Mântuitorului. La 19 mai 1795, arhimandritul scria: “Domnul să fie lăudat! Am botezat mai bine de şapte mii de americani şi am săvârşit mai bine de două mii de cununii… Îi iubim şi ei ne iubesc pe noi; sunt buni, însă săraci. Îşi doresc atât de mult să se boteze, încât şi-au distrus şi şi-au ars idolii. Ne temeam că vor fi dezbrăcaţi, însă mulţumită lui Dumnezeu nu sunt întrutotul lipsiţi de bună-cuviinţă… cămăşile lor din pene coboară îndeajuns în partea din faţă…”. În decursul anului 1795, ieromonahul Iuvenalie a botezat şapte sute de băştinaşi în Nuchek şi pe toţi locuitorii braţului Cook. Vara următoare, el a trecut pe continent şi i-a îndemnat pe oamenii ce trăiau pe lângă malurile lacului Iliamna să se lepede de obiceiurile lor poligame şi păgâneşti şi să ducă o viaţă creştină. Mulţi au dat ascultare cuvintelor sale şi s-au botezat; însă alţii, conduşi de şamanii lor, căutau să-i nimicească. Vâslind împreună cu călăuza sa băştinaşă înspre satul Quinhagak, pe lângă gura râului Kuskokwim, a fost atacat cu răutate de nişte vânători îndrumaţi de un şaman. În timp ce părintele Iuvenalie stătea şi îi binecuvânta, vânătorii şi-au slobozit arcurile, ucigându-l cu o ploaie de săgeţi. Lucrarea începută atât de prielnic a trezit mult interes în Rusia. Sfântul Sinod a hotărât să lărgească câmpul de lucru şi să sporească numărul lucrătorilor. Arhimandritul Ioasaf a fost chemat la Irkuţk pentru a fi sfinţit episcop, ca apoi să înveţe şi să hirotonească preoţi din rândul băştinaşilor ce urmau să meargă de-a lungul şi de-a latul Nord-vestului, aducând lumina celor ce trăiau în întuneric. Acest plan măreţ, făgăduind atât de multe întru slava lui Dumnezeu, nu s-a împlinit niciodată. Nava “Phoenix”, cea dintâi corabie construită în Alaska, ce îi purta pe episcop şi ajutoarele sale, printre care părinţii Macarie, Ştefan şi ceilalti, în timp ce se întorcea de la Ohotk la Kodiak, în 1799, s-a scufundat cu toţi cei aflaţi la bord. Misiunea nu şi-a revenit niciodată din această pierdere tragică. Se mai găseau încă patru misionari în America şi, sub călăuzirea părintelui Gherman, ei şi-ar fi putut continua lucrarea, dacă nu li s-ar fi împotrivit cu atâta înverşunare funcţionarii Companiei Ruso-Americane. Era vechiul război dintre misionar şi neguţător. Preoţii l-au mustrat pe Baranov şi pe asociaţii săi pentru viaţa imorală şi pentru tratamentul brutal aplicat locuitorilor insulei, iar mai apoi au ridicat această problemă în faţa Sfântului Sinod. Baranov nu a uitat, nici nu a iertat această atingere ce i s-a adus şi a jurat că se va răzbuna pe cei ce au înştiinţat Sinodul. De îndată ce s-a aflat de dispariţia noului episcop, Baranov şi-a dezlănţuit ura împotriva părintelui Gherman şi a celor împreună lucrători cu dânsul. Era atotputernic, era necioplit, era nemilos. În zilele lui, umbla o zicală printre vânători: “Dumnezeu este în Ceruri, Ţarul este în Rusia, Baranov este în America; să ne plecăm, aşadar, lui Baranov”. Acesta i-a izgonit pe călugări din rândul băştinaşilor şi îi chinuia fără milă pe băştinaşi dacă se apropiau de monahi. Târându-l pe unul dintre ei către biserică şi ameninţând să îl spânzure de turlă, Baranov a izbutit să pună mâna pe cheile clădirii şi a ţinut-o apoi încuiată. Era hotărât să. îi alunge pe misionari departe de insulă şi de privirea sa; în acelaşi timp, prietenii săi din Moscova erau îndeajuns de puternici ca să se împotrivească cererii sărmanilor monahi de a li se îngădui întoarcerea în Rusia. Erau prinşi între diavolul Baranov şi adâncul Ocean Pacific. Aceste vrăjmăşii şi descurajări au zdrobit duhul independent al tovarăşilor părintelui Gherman; ei şi-au pierdut încrederea în sine şi respectul oamenilor. După multe rugăminţi, părintelui Nectarie i s-a îngăduit, în 1806, să plece în Siberia; părintele Athanasie, slăbit cu trupul şi cu duhul, s-a retras în Afognak; părintele Ioasaf a căzut în deznădejde, trăindu-şi restul zilelor în satul Sfântul Pavel. Singur părintele Gherman a rămas neclintit în credinţă. Încercările şi suferinţele l-au întărit, şi în nici o împrejurare nu şi-ar fi părăsit norodul şi nu l-ar fi lăsat să cadă din nou în puterea diavolului. Dându-şi seama, totuşi, că lucrarea lui Dumnezeu putea fi săvârşită mai spornic departe de Baranov şi de clica sa drăcească, părintele Gherman s-a retras şi a întemeiat o misiune pe insula nelocuită a Pinului (Spruce în engleză, Elovoi în rusă), pe care a numit-o Noul Valaam, în amintirea Sfintei Insule de pe lacul Ladoga. Insula Spruce Noul Valaam este o insulită situată nu foarte departe de Kodiak. Aici părintele şi-a construit o chilie, un paraclis şi o casă pentru copiii orfani ai băştinaşilor. După o vreme, câteva familii alutiiq s-au stabilit pe insulă, însă locuiau la ceva depărtare de părinte, care dorea o viaţă singuratică. Cineva l-a întrebat odată: “Părinte Gherman, cum trăieşti de unul singur în pădure? Nu te simţi niciodată însingurat?” “Nu, nu sunt singur”, a răspuns el, “Dumnezeu este aici, şi pretutindenea. Îngerii Săi sunt aici. Este cu putinţă să fii singur, cu ei alături? Nu este mai bine să fii în tovărăşia lor decât în cea a oamenilor?” Un călător care l-a văzut pe părintele Gherman în 1819 l-a descris ca având o înălţime potrivită şi o conformaţie delicată. Chipul său era palid şi frumos, iar ochii săi albaştri şi blânzi stârneau încredere şi nutreau simpatie. Glasul său blajin şi prietenos îi atrăgea pe oameni, îndeosebi pe copii. Trupul îi era încins cu lanţ de cinci kilograme, cămaşa îi era o piele de căprioară, sandalele – o bucată de piele bătucită, deşi uneori umbla desculţ, iar peste toate acestea purta o dulamă peticită. Astfel, sărăcăcios înveşmântat, umbla peste dealuri şi văi, prin zăpadă şi ploaie, în căldură şi în frig, oriunde îl chema datoria. Avea ca pat o bancă acoperită cu piele de focă, drept pernă două cărămizi, şi o scândură ca să-i fie pătură. Obiceiurile sale erau simple: mânca cu măsură, dormea puţin, se ruga mult şi muncea din greu. Era îngăduitor cu slăbiciunile altora şi nu îi îndemna să urmeze aceeaşi viaţă ascetică ca el. Era blând cu animalele din sălbăticie, păsările şi veveriţele îi erau tovarăşi, iar ursul sălbatic îi mânca din mână. Ducea o viată retrasă nu din dorinţa de a scăpa de grijile lumeşti, căci de fiecare dată când prezenţa sa putea fi de folos îşi făcea apariţia. Scopul cel mare al vieţii sale a fost ajutorarea şi ridicarea alutiiq-ilor, pe care îi privea ca pe nişte simpli copii ce au nevoie de ocrotire şi povăţuire. Chiar le ţinea partea în faţa oficialilor companiei: “Eu, josnicul slujitor al acestor oameni sărmani”, îi scria lui Ianovski, “cu lacrimi în ochi vă cer această înlesnire: fiţi părintele şi ocrotitorul nostru. Nu vă voi ţine cuvântări alese, ci din străfundul inimii vă rog să ştergeţi lacrimile de pe ochii orfanilor fără de apărare, să uşuraţi suferinţa oamenilor asupriţi şi să le arătaţi ce înseamnă a fi milostiv” . Părintele Gherman a fost pentru băştinaşi un infirmier, atât în înţelesul literal al cuvântului, cât şi în cel duhovnicesc. Atunci când în Kodiak a izbucnit o epidemie ce a făcut ravagii în rândul oamenilor, el n-a părăsit satul, ci a mers din casă în casă, îngrijindu-i pe cei bolnavi, mângâindu-i pe cei în dureri şi rugându-se împreună cu cei aflaţi pe moarte. Nu-i de mirare că băştinaşii îl iubeau şi veneau de departe ca să îl audă povestind despre Hristos şi dragostea Sa pentru ei. Părintele Gherman îi hrănea pe cei flămânzi, îi înveselea pe cei întristaţi, preschimba cearta în înţelegere, şi pe toţi cei ce veneau la el lipsiţi de nădejde îi trimitea înapoi cu pacea Domnului în inimi. Le-a dat orfanilor o casă, i-a învăţat să scrie şi să citească, i-a pregătit să facă o muncă folositoare şi cinstită. Şi-a asigurat hrana zilnică prin ostenelile proprii şi cu ajutorul elevilor săi. Ei sădeau grădini, prindeau peşte, culegeau fructe de pădure, şi puneau ciuperci la uscat. Era remarcabilă influenţa pe care o avea asupra oamenilor. Într-o duminică dimineaţă, le-a spus băştinaşilor că Iisus şi-a dat viaţa ca să mântuiască omenirea şi că fiecare are datoria să-i ajute pe oameni. După ce a încheiat, o tânără, Sofia Vlasova, a păşit înainte şi s-a oferit să slujească Domnului. Bunul părinte a văzut mâna lui Dumnezeu în această jertfă, căci avea nevoie atunci de o femeie care să le poarte de grijă copilaşilor săi, şi a făcut-o pe Sofia intendenta orfelinatului. Alutiiq-ii nu erau singurii oameni pentru care se nevoia. Părintele Gherman a lucrat cu aceeaşi râvnă în folosul albilor şi, prin străduinţele sale, mulţi au renunţat la vieţile lor păcătoase . şi au urmat învăţăturile Mântuitorului. Unul dintre aceşti convertiţi a fost urmaşul lui Baranov, Ianovski, care atunci când ajunsese în Kodiak se fălea cu libera cugetare şi vorbea dispreţuitor despre creştinism. Când a auzit de monahul cel evlavios, l-a invitat în Kodiak, unde noapte de noapte cei doi bărbaţi au stat de vorbă despre credinţă, nemurire şi mântuire. Cuvintele simple şi credinţa puternică a călugărului au pătruns adânc în inima ofiţerului de marină, şi, după ani, împreună cu fiul şi fiicele sale, a renunţat la tot ce avea şi a intrat în mănăstire. Alt convertit a fost un căpitan de navă german, învăţat, aflat în slujba companiei. El a intrat cu părintele într-o dispută religioasă şi, înainte chiar de a lua sfârşit, căpitanul şi-a recunoscut greşelile, renunţând la învăţăturile eretice ale lui Luther şi cerând să fie primit în Biserica Ortodoxă. Într-o zi, căpitanul şi ofiţerii unei nave de război ruseşti l-au invitat. pe părintele Gherman la bord, ca să ia masa cu dânşii. În toiul conversaţiei, el i-a întrebat: “Domnilor, ce socotiţi că merită a iubi şi ce vă doriţi cel mai mult ca să fiţi fericiţi?” Cineva a spus că doreşte bogăţii, un al doilea – slavă, al treilea – o soţie frumoasă, al patrulea – să comande o navă bună. Ceilalţi de faţă au dat răspunsuri asemănătoare. “Nu este oare adevărat”, spuse părintele Gherman, “că toate dorinţele voastre pot fi rezumate în această frază scurtă: fiecare dintre voi doreşte ceea ce crede el că merită să fie iubit?” Toţi au fost de acord. “Dacă este aşa”, continuă el, ce poate fi mai bun, mai înalt, mai nobil şi mai vrednic de a iubi decât pe Domnul Iisus Hristos, Ziditorul cerului şi al pământului, Plăsmuitorul tuturor fiinţelor, Cel ce poartă grija a toate, Cel ce iubeşte toate, Cel ce este întruparea dragostei? Nu ar trebui, mai presus de orice, să Îl iubim pe Dumnezeu, să Îl căutăm şi să Îl dorim?” Ofiţerii au rămas cam încurcaţi şi au răspuns că ceea ce le zisese era adevărat, vădit lucru. Atunci el i-a întrebat dacă Îl iubesc pe Dumnezeu. “Bineînţeles că Îl iubim pe Dumnezeu. Cum ar putea cineva să nu-L iubească?” Auzind cuvintele acestea, bătrânul şi-a plecat capul şi a zis: “Eu, un biet păcătos, de patruzeci de ani caut să Îl iubesc pe Dumnezeu, şi nu pot spune că Îl iubesc precum ar trebui. Să Îl iubeşti pe Dumnezeu înseamnă să te gândeşti la El pururea, să Îi slujeşti zi şi noapte, şi să faci voia Sa. Domnilor, Îl iubiţi pe Dumnezeu într-acest chip, vă rugaţi Lui adesea, faceţi întotdeauna voia Sa?” Ruşinaţi, ei şi-au recunoscut neputinţa. “Atunci, îngăduiţi-mi, prieteni, să vă rog cu stăruinţă ca din ziua aceasta, din ceasul acesta, din clipa aceasta să Îl iubiţi pe Dumnezeu mai presus de toate”. Ofiţerii s-au minunat de vorbele sale, pe care şi le-au amintit multă vreme. De fiecare dată când lucrătorii companiei aveau dificultăţi cu şefii lor, îl rugau pe părintele Gherman să mijlocească pentru ei. Deşi bătrân, orb şi slăbit, era gata oricând să primească aceste însărcinări. Odată a pledat din greu pentru un vânător în faţa agentului din Kodiak, încercând să îi arate funcţionarului, datoria creştină a iertării şi nevoia de milostenie; totul a fost însă în zadar. Învârtoşarea inimii acestuia l-a făcut pe bătrânul părinte să plângă, strigând: “Vai celui nemilostiv, căci nu i se va arăta milă!” Soţia agentului, care era de faţă, îi răspunse, zicând: “Părinte Gherman, noi suntem milostivi, dăm milostenie de patru ori pe an”. “Ceea ce le daţi celor săraci e al lui Dumnezeu, nu al vostru. Va veni o vreme când şi voi veţi fi în necaz şi în nevoie; atunci veţi şti ce înseamnă mila”. Întorcându-se către agent, adăugă: “În doi ani, vei fi transferat într-o loc nedorit şi te vei gândi atunci la cuvintele mele”. S-a petrecut precum zisese: doi ani mai târziu, agentul a fost purtat în lanţuri către Sitka. Deoarece era atât de făţiş în osândirea tuturor necuviinţelor şi vicleniilor, unii îl urau şi căutau să îi facă rău. Într-o noapte, un grup de oameni ai companiei a năvălit în chilia sa, căutând blănuri şi bani care, pretindeau ei, îi primise de la alutiiq-i. Au scotocit coliba de sus până jos, fără să găsească nimic de preţ. Acest lucru i-a mâniat, iar unul din oameni a ridicat un topor şi a început să taie în bucăţi podeaua, nădăjduind să descopere ceva incriminant. Părintele Gherman l-a privit cu tristeţe şi i-a spus: “Prietene, ai ridicat toporul fără vreo pricină bună, ca prin el să mori…”. Nu după multe luni, acest om, împreună cu alţii, a fost trimis la braţul Cook pentru a linişti o revoltă a băştinaşilor; într-o noapte, un băştinaş potrivnic s-a furişat în tabără, a luat un topor şi l-a ucis. În 1834, baronul Ferdinand Wrangell, la acea vreme căpitan în Marina Imperială, a ajuns în Kodiak şi a mers neanunţat la bătrânul părinte, acum orb şi în vârstă de şaptezeci şi opt de ani. În pofida acestora, el a ştiut cine era vizitatorul şi l-a întâmpinat zicându-i “amirale”. Căpitanul Wrangell a încercat să-l corecteze, însă bătrânul i-a spus că într-o bună zi va fi numit “amiral” – ceea ce, mai apoi, s-a adeverit. Sfântul Alaskăi Atunci când părintele Gherman a venit pentru întâia dată la Noul Valaam, diavolul şi uneltele lui au încercat să îl aducă în puterea lor. I s-au înfăţişat sub chipul unor făpturi omeneşti, ca să-l ispitească, şi sub forma unor fiare sălbatice, ca să-l înspăimânte; însă nu au putut să-i facă nimic, căci i-a izgonit chemând sfinţii. Se păzea întotdeauna de uneltirile diavolilor, şi nu îngăduia nimănui să intre în vorbă cu el sau să intre în chilia sa fără să facă mai înainte semnul crucii. Pe măsură ce a crescut în vârstă şi în sfinţenie, bunul părinte s-a învrednicit de vederea îngerilor, a primit stăpânire asupra stihiilor şi a căpătat darul prorociei. În anumite nopţi sfinte [De praznicul Botezului Domnului, Sfânta Biserică binecuvântează apele spre folosinţa credincioşilor, de-a lungul întregului an. După 1825, nu mai era nici un preot în zona Kodiakului care să săvârşească această binecuvântare. Ucenicul Gherasim povestea că a văzut un înger binecuvântând apele golfului pentru părintele Gherman], aştepta pe malul mării ivirea îngerilor şi afunda crucea în apă, iar această apă sfinţită o dădea bolnavilor şi schilozilor, iar ei se tămăduiau. Atunci când o revărsare a ameninţat să inunde Noul Valaam, părintele Gherman a stăvilit-o aşezând icoana Maicii Domnului pe plajă şi poruncind valului uriaş să nu treacă de ea. Altădată, şi-a izbăvit norodul dintr-un incendiu de pădure, însemnând hotarele dincolo de care flăcările să nu se răspândească. Cu un an înainte să se afle peste tot în Kodiak, le-a spus alutiiq-ilor că a murit mitropolitul Moscovei. A prezis că va veni o epidemie care va omorî o mare parte a populaţiei băştinaşe şi că cei ce vor rămâne în viaţă se vor aduna în câteva sate. Cu doi sau trei ani înaintea morţii sale, i-a spus unui agent al companiei că nu este departe vremea când va fi numit un episcop al Alaskăi. Prorociile pomenite mai sus s-au împlinit deja, şi alte prorocii ale sale se vor adeveri la vremea rânduită de Dumnezeu. Atunci când părintele Gherman şi-a dat seama că zilele sale pe pământ sunt numărate şi că a venit vremea să se alăture în cer sfinţilor, i-a chemat la el, pe Sofia Vlasova, împreună cu fetele, şi pe Gherasim, ajutorul său. I-a cerut Sofiei să-şi petreacă restul zilelor pe insulă şi ca atunci când va muri şi ea să fie îngropată la picioarele sale. Le-a sfătuit pe fete să se căsătorească şi i-a dat aceeaşi povaţă şi lui Gherasim, pe care l-a rugat să-şi facă casa pe Noul Valaam. Continuând, a spus: “Când voi muri, să nu chemaţi un preot; nu va veni niciodată! Să nu-mi spălaţi trupul. Aşezaţi-l pe o scândură, încrucişaţi-mi mâinile pe piept, puneţi-mi mantia de călugăr; să-mi acoperiţi chipul cu marginile ei, iar capul cu klobuk-ul [Camilafca rusească, unită cu vălul]. Dacă cineva doreşte să-şi ia rămas bun de la mine, să-mi sărute crucea. Să nu arătaţi chipul meu nimănui”[După rânduiala monahală, faţa se acoperă la înmormântare]. La câteva zile după convorbirea precedentă, l-a chemat pe Gherasim să aprindă lumânările şi să-i citească din Faptele Apostolilor. Pe când Gherasim citea, înfăţişarea bătrânului părinte s-a luminat de o lumină cerească şi el a rostit: “Slavă Ţie, Doamne”. I-a zis apoi lui Gherasim să lase deoparte cartea sfântă, pentru că Dumnezeu i-a mai dăruit o săptămână de viaţă. La sfârşitul acestei perioade, l-a chemat din nou pe Gherasim şi i-a cerut să aprindă lumânările şi să-i citească din Faptele Apostolilor. În mijlocul citirii, Gherasim a realizat că chilia se umpluse de lumină, iar în jurul capului părintelui cel sfânt juca o aură. Gherasim a ştiut atunci că părintele Gherman este sfânt şi că s-a dus să se alăture cetelor cereşti [Potrivit cercetărilor lui Michael Z. Vinokouroff, arhivar la Biblioteca Congresului, Sfântul Gherman a adormit pe 15 noiembrie 1836]. În noaptea în care părintele Gherman a murit, locuitorii insulei Afognak au văzut deasupra Noului Valaam . un stâlp de lumină. La această vedere minunată, au căzut în genunchi, strigând: “Sfântul nostru a plecat de la noi”, În alt sat, oamenii au văzut în aceeaşi noapte, pe cer, ceva asemenea unei făpturi omeneşti ce se înălţa de la Noul Valaam spre Cer. Gherasim şi fetele s-au înfricoşat de ceea ce văzuseră şi au trimis de îndată un mesager la Kodiak să spună ce se petrecuse. Funcţionarul companiei a trimis înapoi vorbă să nu îngroape trupul până ce va veni el, împreună cu un preot şi un sicriu. Însă, înainte de a apuca să plece, a izbucnit o furtună cum nu se mai văzuse, şi nimeni n-a îndrăznit să iasă pe mare vreme de o lună întreagă. În tot acest timp, trupul sfântului a stat în chilie, fără să apară vreun semn de stricăciune. Văzând în furtună mâna lui Dumnezeu şi aducându-şi aminte ultimele cuvinte ale părintelui Gherman, Gherasim şi fetele l-au îngropat pe părinte potrivit dorinţelor sale. De îndată, vântul a încetat să mai bată, marea a devenit calmă, şi a ieşit soarele. În 1842, nava care îl purta pe episcopul Inochentie din Kamceatka în Alaska a intrat într-o furtună puternică, care ameninţa să o scufunde. Bunul episcop s-a rugat sfinţilor pentru ajutor, şi amintindu-şi de evlaviosul părinte Gherman, a rostit: “Dacă ai bineplăcut Domnului, părinte Gherman, fă ca vântul să se schimbe!”. Numaidecât, a început să sufle un vânt blând, şi în curând corabia s-a aflat în siguranţă, în portul din Sfântul Pavel. Drept mulţumită pentru izbăvire, episcopul a ţinut o slujbă la mormântul părintelui Gherman. La treizeci de ani de la moartea sfântului, preotul din Kodiak a vizitat locul său de odihnă şi a descoperit că iarba de pe mormânt este pururea verde, vara şi iarna, iar crucea este la fel de nouă şi de trainică precum în ziua în care a fost pusă. Băştinaşilor din Kodiak le face mare plăcere să povestească despre părintele Gherman, sfântul Alaskăi, care este atât de apropiat şi drag lor. El nu a lăsat în urma sa misiuni pitoreşti sau şcoli înalte care să vorbească despre realizările sale, ci a sădit creştinismul în inima alutiiq-ilor – şi acesta va dăinui atâta cât vor trăi şi alutiiq-ii. Pe pereţii mănăstirii Valaam se găseşte un tablou care înfăţişează Noul Valaam şi pe părintele Gherman, iar monahii ce trec prin faţa lui se închină şi se roagă să vină degrabă vremea când osemintele sale se vor odihni în pământul sfânt al mănăstirii, iar Biserica îl va recunoaşte oficial ca sfânt. Pe 27 iulie 1970, Sfântul Ghennan a fost canonizat în acelaşi timp de către Biserica Ortodoxă în America şi de Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei.

Aflat in: Sfinti secolul 19-20 Etichete: ,

Recent Posts

Bookmark and Promote!

Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi celelalte se vor adăuga vouă ! (Matei 6, 33)