Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Dositei, ucenicul Cuviosului Dorotei (19 februarie)

Fericitul şi slăvitul părinte Dorotei, alegîndu-şi monahiceasca viaţă de obşte a lui Serida, unde a aflat pe mulţi pustnici odihnindu-se, între care erau mai aleşi doi stareţi, sfinţitul Varsanufie, ucenicul aceluia, şi pustnicul Ioan, care s-a numit prooroc pentru darul cel mai înainte văzător pe care îl avea de la Dumnezeu. Dorotei s-a dat pe sine cu toată osîrdia pustnicilor acelora, întru supunere. Drept aceea, mergînd la marele stareţ Varsanufie, care era cu Sfîntul Serida, vorbea cu el, iar părintele Ioan, proorocul, s-a învrednicit a-i sluji.

Petrecînd fericitul Dorotei în viaţa de obşte a lui Serida şi în nevoinţa sfintei ascultări silindu-se, au socotit sfinţii bătrîni, de care s-a vorbit mai înainte, ca Dorotei să zidească bolniţă şi singur să aibă grijă de dînsa. Pentru că foarte mult se mîhneau fraţii cînd cădeau în boale şi nu aveau pe nimeni care să-i îngrijească. Deci, au zidit bolniţe cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu al fratelui lor, după trup; pentru că acela îi da lui cele trebuincioase spre zidire, fiindcă bărbatul acela era foarte iubitor de Hristos şi de monahi. Deci Dorotei slujea bolnavilor, împreună cu alţi fraţi cucernici, ca unul ce avea acea slujbă poruncită lui.

Într-una din zile, l-a chemat egumenul Serida şi, mergînd el, a găsit un tînăr foarte frumos la chip, cu port ostăşesc, care venise atunci în mănăstire cu oameni din palaturile împărăteşti. Mergînd Dorotei, l-a luat de-o parte Serida şi i-a zis: “Aceşti oameni l-au adus pe tînărul acesta, zicînd că voieşte să rămînă în mănăstire, dar mă tem ca nu cumva să fie fiu al vreunui boier, care, sau a furat ceva, sau altceva rău a făcut şi voieşte să scape, iar noi să ne aflăm în supărare; pentru că nici chipul şi nici căutarea lui nu este ca a unuia care vrea să se facă monah.

Tînărul acela era rudă cu un oarecare voievod, crescut în moliciune şi în desfătări şi care niciodată nu auzise cuvîntul lui Dumnezeu. Dar nişte oameni ai voievodului spuneau cîndva, fiind el de faţă, cele despre Sfînta Cetate a Ierusalimului. De aceea a dorit tînărul să vadă cele ce erau acolo, apoi a cerut la voievodul, ca să-l trimită să privească sfintele locuri. Voievodul, nevrînd să-l mîhnească, a găsit pe un prieten al său de aproape, mergînd acolo, şi i-a zis: “Să ai dragoste şi să iei pe tînărul acesta cu tine, ca să vadă locurile sfinte. El, luînd de la voievod pe tînăr, îl avea în toată cinstea şi odihna, mîncînd cu dînsul şi cu femeia lui. Ajungînd în Sfînta Cetate şi închinîndu-se la sfintele locuri, au mers la Ghetsimani şi au văzut acolo închipuirea Înfricoşatei judecăţi a lui Dumnezeu şi diferitele feluri de munci ale iadului, pe care, văzîndu-le, tînărul stătea acolo, minunîndu-se. Apoi a văzut o femeie cinstită, îmbrăcată în porfiră, stînd aproape de el şi arătîndu-i fiecare muncă a celor osîndiţi şi altele îi spunea, învăţîndu-l.

Tînărul, ascultînd-o pe dînsa, tăcea şi se minuna, pentru că niciodată, precum s-a zis, nu a auzit cuvîntul lui Dumnezeu şi nici nu ştia ceva de Înfricoşata judecată. Deci, întorcîndu-se către dînsa, i-a zis: “Stăpînă, ce să facă cineva ca să se izbăvească de muncile acestea?” Iar ea i-a răspuns: “Să posteşti şi să nu mănînci carne; să te rogi adeseori şi te vei izbăvi de ele”. Aceste trei porunci dîndu-i femeia purtătoare de porfiră, s-a făcut nevăzută. El a înconjurat tot locul, căutînd-o zadarnic, căci era Preacurata şi Preasfînta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu. De atunci a rămas tînărul acela umilit şi păzea acele trei porunci, pe care i le dăduse Stăpîna cea văzută în Ghetsimani. Prietenul voievodului, după plecarea de la sfintele locuri, văzîndu-l pe dînsul postind şi nemîncînd carne, se mîhnea pentru voievod, pentru că-l vedea pe tînăr foarte cinstit. Iar ostaşii care erau cu dînsul, văzînd pe tînăr într-o nevoinţă ca aceasta, îi ziceau lui: “Fiule, acestea care le faci tu nu sînt ale cuiva din cei ce voiesc să fie în lume, ci de vei voi ca astfel să petreci, apoi mergi la mănăstire şi-ţi vei mîntui sufletul tău”. El, neştiind despre Dumnezeu nimic şi nici ce este mănăstire, păzea numai acele trei porunci pe care le auzise în Ghetsimani şi le zicea lor: “Unde ştiţi, duceţi-mă, că eu nu ştiu unde să mă duc”. Atunci unii din tineri, fiind iubiţi lui Serida, mergînd în mănăstire, au dus pe acest tînăr cu dînşii. De aceea, egumenul a trimis pe fericitul Dorotei, ca să grăiască cu tînărul şi să afle cele despre dînsul.

Întrebîndu-l Sfîntul Dorotei multe cuvinte, tînărul nu ştia să zică nimic altceva decît numai: “Voiesc a mă mîntui”. De aceea a mers Dorotei la Serida şi i-a zis: “De vei voi să-l primeşti pe el, primeşte-l fără să te temi, că nimic rău nu are”. Şi i-a zis lui ava: “Să ai dragoste, părinte, şi să-l primeşti pe el, ca să se mîntuiască”. Iar el, fiind smerit cu mintea, se lepăda, zicînd: “Este mai presus de puterea mea ca să primesc greutatea cuiva şi aceasta nu este a măsurii mele”. Şi i-a zis lui ava: “Eu port greutatea ta şi a aceluia, iar tu de ce te mîhneşti?”. Atunci i-a răspuns fericitul Dorotei: “De vreme ce cu adevărat ai judecat, spune dar de aceasta marelui stareţ Varsanufie”. Şi i-a făgăduit egumenul: “Bine, eu îi voi spune lui”.

Deci a mers şi a spus marelui stareţ. Iar Sfîntul Varsanufie a zis lui ava Dorotei: “Să primeşti pe tînărul acesta, că prin tine Dumnezeu are să-l mîntuiască pe el”. Atunci ava Dorotei l-a primit cu bucurie şi-l avea cu sine în bolniţă, iar numele lui era Dositei. Cînd a fost vremea mîncării, i-a zis ava Dorotei: “Mănîncă să te saturi, numai să îmi spui cît mănînci”. Şi a venit, spunîndu-i: “Am mîncat o pîine şi jumătate”. Pîinea era de patru litri şi i-a grăit ava: “Îţi ajunge, Dositei?” El răspunse: “Atîta îmi ajunge, stăpînul meu”. Ava zise: “Oare eşti flămînd?” El a răspuns: “Nu, stăpîne, nu sînt flămînd”. Atunci i-a grăit: “Altă dată să mănînci o pîine şi a patra parte din alta; apoi să desparţi acea a patra parte în două şi să mănînci jumătate”. Dositei, făcînd aşa, i-a zis ava: “Ţi-e foame Dositei?” El răspunse: “Mi-e foame puţin, stăpînul meu”.

Nu după multe zile i-a zis ava: “Cum te afli, Dositei? Ţi-e foame?” Dositei răspunse: “Nu, stăpîne, cu rugăciunile tale sînt bine”. Grăit-a lui ava: “Să scoţi, dar, cealaltă jumătate din a patra parte şi să mănînci o pîine şi a patra parte”. Dositei a făcut aşa şi după puţine zile iarăşi i-a grăit ava: “Cum te afli acum, fiule? Ţi-e foame?” El răspunse: “Sînt bine, stăpîne”. Grăit-a lui sfîntul: “Desparte şi cealaltă parte a patra în două şi mănîncă o jumătate şi jumătate să o laşi”. Dositei a făcut aşa şi Dumnezeu, ajutîndu-i puţin cîte puţin, din şapte litre a venit la opt unghii, (24 grame), căci şi în mîncare se face obişnuinţă şi cît se obişnuieşte cineva a mînca, atît şi mănîncă.

Tînărul Dositei era liniştit şi blînd în tot lucrul. Apoi slujea bolnavilor în bolniţă şi fiecare avea mulţumire de slujba lui, că toate le făcea curat. Iar dacă i se întîmpla ca din neputinţă să zică cu mînie vreun cuvînt către vreunul din bolnavi, apoi lăsa toate şi intra în chiliuţă plîngînd şi, cînd intrau ceilalţi slujitori ai bolniţei să-l mîngîie, rămînea nemîngîiat. Deci se duceau şi ziceau lui ava Dorotei: “Fă bine, părinte, şi vezi ce are acest frate de plînge că nu ştim pentru ce”. Cînd a intrat ava, l-a găsit şezînd la pămînt şi plîngea şi i-a zis: “Ce-ţi este, Dositei, de ce plîngi?” Dositei îi răspunse: “Iartă-mă, părinte, că m-am mîniat şi am grăit cu răutate fratelui meu”. Ava îi zise: “Aşa, Dositei, te superi şi nu te ruşinezi să grăieşti rele fratelui tău? Oare nu ştii că acela este Hristos, pe Care Îl mîhneşti?” Iar Dositei se pleca cu faţa în jos, negrăind nimic.

Văzînd ava Dorotei că Dositei a plîns destul, a zis către dînsul încetişor: “Dumnezeu să te ierte, scoală-te de acum să punem început de îndreptare şi să ne sîrguim mai înainte spre bine şi Dumnezeu ne va ajuta”. Dositei, auzind aceasta, s-a sculat îndată şi a alergat cu bucurie la slujba sa, primind iertare ca de la Dumnezeu. Aflîndu-i obiceiul, cei ce slujeau în bolniţă, cînd îl vedeau plîngînd, ziceau: “Dositei, oare a greşit iarăşi ceva?” Apoi ziceau fericitului Dorotei: “Intră, avo, în cămăruţă, că ai de lucru acolo!”. Şi, intrînd, găsea pe Dositei şezînd la pămînt şi plîngînd. Deci, se cunoştea că a grăit iarăşi vreun cuvînt rău şi-i zicea: “Ce este, Dositei? Iarăşi ai mîhnit pe Hristos şi iarăşi te-ai mîniat? Nu te ruşinezi şi nu te mai îndreptezi deloc?” El însă, stătea plîngînd. Apoi, cînd vedea ava că Dositei se sătura iarăşi de plîns, îi zicea: “Scoală-te, Dumnezeu să te ierte, să pui iarăşi început bun şi să te îndreptezi de acum înainte”.

Dositei, scuturînd cu credinţă mîhnirea aceea, se ducea la lucru şi aşternea bolnavilor pe paturi foarte bine. Şi atît era de ales şi sîrguitor în mărturisirea gîndurilor sale, încît de multe ori, cînd aşternea bine paturile şi vedea pe fericitul Dorotei mergînd alături, zicea către dînsul: “Ava, aştern bine?” Sfîntul Dorotei îi răspundea: “O bună slugă s-a făcut şi ales aşternător, dar nu s-a făcut bun monah”. Niciodată nu-l lăsa Cuviosul Dorotei să aibă împătimire spre un lucru. Dar şi fericitul Dositei primea toate cu credinţă şi cu dragoste de la părintele său şi îl asculta în toate cu osîrdie. Iar, cînd îi trebuiau haine, ava Dorotei îi dădea să-şi coasă singur; iar el, ducîndu-se, le cosea cu luare aminte şi după ce le săvîrşea, ava Dorotei îl chema şi-i zicea: “Dositei, ai cusut haina aceea?” El răspundea: “Da, stăpîne, am cusut-o şi-am săvîrşit-o bine”. Ava îi grăia: “Du-te şi dă-o cutărui frate – spunîndu-i numele -, sau acelui bolnav”. Şi se ducea şi o dădea cu bucurie. Apoi ava îi dădea alta să o coase şi, asemenea cusînd-o, îi zicea: “Dă-o acelui frate”. Şi îndată o dădea şi niciodată nu s-a mîhnit nici a cîrtit, ci zicea: “Ia de la mine şi dă altuia”. Deci tot binele pe care îl auzea, îl făcea cu osîrdie.

Odată economul mănăstirii a adus de la un fierar un cuţit bun şi frumos. Iar el, luîndu-l, l-a dus la ava Dorotei, zicînd: “Fratele iconom a adus un cuţit bun şi eu l-am luat, să-l avem în bolniţă, căci este foarte bun”. Dar fericitul Dorotei niciodată nu avea ceva frumos în bolniţă, decît numai vreun lucru vechi. Deci, i-a zis Dorotei: “Adu-l, să-l văd de este bun”. El l-a dat, zicînd: “Da, părinte, este bun”. Vedea şi ava cu adevărat că este bun, dar de vreme ce nu voia ca ucenicul lui să aibă patimă pentru vreun lucru, nu i-a poruncit să poarte acel cuţit şi a zis către dînsul: “Dositei, asta îţi este cu plăcere: să fii rob cuţitului acestuia, iar nu rob al lui Dumnezeu? Oare voieşti să te legi cu patimă de cuţitul acesta şi nu te ruşinezi să pofteşti ca cuţitul acesta să te stăpînească, iar nu Dumnezeu?” El, auzind acestea, tăcea, neridicîndu-şi faţa, ci o pleca în jos şi, ocărîndu-l destul cu cuvintele, i-a zis: “Să te duci să-l pui la loc, dar să nu te atingi de el”. Atît de mult s-a păzit fericitul Dositei să nu se atingă de cuţitul acela, încît nici n-a mai îndrăznit vreodată să-l dea cuiva. Deşi alţi slujitori îl luau; iar el nu s-a atins de dînsul niciodată şi nu zicea în sine: “Pentru ce numai mie unul mi se porunceşte aceasta şi mă deosebeşte de alţii? Oare eu nu sînt ca ceilalţi?” N-a gîndit aceasta niciodată, ci toate cîte le auzea de la ava, le făcea cu bucurie.

Aşa a săvîrşit toată vremea vieţii sale în mănăstire. Dar nu a trăit multă vreme; pentru că după vreo cinci ani s-a săvîrşit în ascultare, nefăcîndu-şi nici o voie a sa, în orice lucru, dar nici cu patimă n-a făcut nimic. Iar cînd a căzut în boală şi scuipa sînge, pentru că a murit de plămîni, a auzit de la cineva că ouăle nerăscoapte sînt de folos celor ce scuipă sînge. Aceasta o ştia şi fericitul Dorotei, avînd grijă de tămăduirea lui, dar din neîndeletnicire nu i-a venit acea idee în minte. Deci i-a zis Dositei: “Părinte, voiesc să-ţi spun că am auzit de un lucru care mi-ar folosi, dar nu voiesc să-mi dai acela de vreme ce mă supără gîndul”. Ava Dorotei i-a zis: “Să-mi spui, fiule, care este acel lucru?”. Iar Cuviosul Dositei a răspuns: “Dă-mi cuvîntul că nu-mi vei da lucrul acela ca să nu mă tulbur cu gîndul”. Sfîntul Dorotei i-a zis: “Bine, voi face cum voieşti”.

Atunci bolnavul i-a zis: “Am auzit de la unii că ouăle nerăscoapte sînt de folos celor ce scuipă sînge; ci, pentru Domnul, de vreme ce singur n-ai apucat mai înainte ca de la tine să-mi dai, apoi acum să nu-mi mai dai, pentru gîndul meu”. Părintele i-a zis: “Bine, fiule, de vreme ce nu voieşti, nu-ţi voi da, numai să nu te mîhneşti”. Apoi se sîrguia să-i dea alte lucruri ce-i foloseau în loc de ouă. Într-o boală ca aceea fiind, se nevoia să-şi taie voia sa. Căci întotdeauna avea pomenirea lui Dumnezeu, pentru că ava îi poruncise ca neîncetat să zică: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Şi iarăşi: “Fiul lui Dumnezeu, ajută-mă!” Aceste rugăciuni erau de-a pururea în gura lui.

Cînd s-a îngreuiat de boală foarte mult, îi zicea părintele Dorotei: “Dositee, îngrijeşte-te de rugăciune; vezi să nu o pierzi!” Iar el răspundea: “Bine, părinte, roagă-te pentru mine!”. Iar după ce s-a îngreuiat mai mult, i-a zis: “Ce este, Dositee? Cum este rugăciunea, este oare tot aşa?” El i-a răspuns: “Da, părinte, cu rugăciunile tale”. Apoi, venind boala şi mai grea, încît era în aşternut, ava i-a zis: “Cum este cu rugăciunea, Dositee?” Atunci el i-a zis: “Iartă-mă, părinte, căci de acum nu mai pot s-o ţin”. Ava i-a zis: “Lasă rugăciunea şi pomeneşte numai pe Dumnezeu şi socoteşte-te că eşti înaintea Lui”.

Chinuindu-se foarte greu cu boala, a vestit pe marele stareţ Varsanufie, zicînd: “Slobozeşte-mă, părinte, căci de acum nu mai pot să vieţuiesc”. Dar marele stareţ i-a răspuns: “Rabdă, fiule, că mila lui Dumnezeu este aproape”. Fericitul Dorotei, văzîndu-l bolnav, tare îi era grijă să nu-şi iasă din minte. Apoi, după cîteva zile, bolnavul Dositei a spus stareţului: “Stăpîne al meu, nu mai pot să mai fiu între cei vii deloc”. Atunci marele stareţ i-a răspuns: “Mergi cu pace şi stai înaintea Sfîntei Treimi şi te roagă pentru noi!”

Auzind fraţii un răspuns ca acesta, al marelui stareţ, au început a tînji şi a zice: “Ce lucru mare a făcut Dositei, sau care este fapta lui, că a luat un răspuns ca acesta de la sfîntul stareţ?” Căci cu adevărat nu vedeau pe Dositei nevoindu-se mult sau mîncînd a doua zi, precum făceau unii din cei ce erau acolo, sau priveghind mai înainte de obişnuita priveghere şi nici la priveghere nu se scula, ci numai la a doua slujbă. Nici nu-l vedeau avînd vreo înfrînare, ci îl vedeau mai ales mîncînd puţin, de se întîmpla zeamă din rămăşiţele bolnavilor sau de rămîneau puţine capete de peşti sau altceva de acestea. Erau acolo unii care se înfrînau multă vreme, mîncînd a doua zi şi făcînd îndoită priveghere şi auzind ei de răspunsul ce s-a zis mai sus, dat de sfîntul şi marele stareţ Varsanufie tînărului bolnav, care abia avea cinci ani în mănăstire, se tulburau, neştiind lucrarea şi ascultarea lui cea fără de cîrtire şi fără de îndoire. Căci niciodată n-a făcut voia sa; iar de s-ar fi întîmplat cîndva ca fericitul Dorotei să zică către dînsul ceva, un cuvînt, ca în batjocură, poruncindu-i ava, îndată se ducea şi făcea aceea fără îndoire.

La începutul venirii sale în mănăstire avea obiceiul de grăia puţin cam răstit. Fericitul Dorotei, vrînd să-l supere, i-a zis odată: “Dositee, voieşti “vuc acraton”?” Du-te de ia”. Iar el, cum a auzit, a alergat şi a adus un pahar plin cu vin şi pîine, căci aceasta însemna “vuc acraton” şi cerea de la el binecuvîntare. Iar ava Dorotei, fiindcă uitase, stătea şi privea la el mirîndu-se şi i-a zis: “Ce voieşti, Dositee?” El a răspuns: “Fiindcă ai poruncit să aduc aceasta, binecuvîntează-mă”. Atunci ava i-a zis: “Nepriceputule, de vreme ce vorbeşti cu mare glas ca şi tătarii – căci ei cînd se îmbată strigă cu glas mare – pentru aceasta ţi-am zis să iei “vuc acraton”, fiindcă şi tu strigi ca un tătar beat”. El auzind aceea, a făcut metanie şi, ducîndu-se, a pus la loc cele ce adusese şi de atunci vorbea încetişor.

Altădată, iarăşi a venit la Cuviosul Dorotei, ca să-l întrebe un cuvînt din Sfînta Scriptură, pentru că începuse, pentru curăţia minţii sale, a înţelege oarecari dumnezeieşti Scripturi. Iar ava Dorotei nu voia ca el să se îndeletnicească în Scripturi, ci mai ales să se păzească prin smerenie. Cînd Dositei l-a întrebat, i-a răspuns: “Nu ştiu”. Apoi el iarăşi a venit şi îl întreba de o altă nedumerire a Scripturii şi ava iarăşi i-a răspuns: “Nu ştiu, dar mergi de-l întreabă pe părintele egumen”. El s-a dus, neîndoindu-se de loc. Ava Dorotei spusese mai înainte egumenului: “De va veni Dositei la tine să te întrebe ceva din Scriptură, ceartă-l puţin”. Apoi, Dositei, mergînd la egumen şi întrebîndu-l, egumenul a început a-l ocărî: “De ce nu taci, fiindcă nu ştii nimic. Oare tu îndrăzneşti să întrebi de aceasta? Tu nu te îngrijeşti de necurăţia ta?” Şi altele ca acestea zicîndu-le, l-a liberat, dîndu-i şi două palme pe obraz. Apoi s-a întors la ava Dorotei arătîndu-i obrazul său înroşit de palme şi zicînd: “Iată, am aflat ceea ce am căutat”. Dar n-a zis fericitul Dositei părintelui său: “Pentru ce nu m-ai îndreptat tu, ci m-ai trimis la egumen?” Nimic de acestea n-a zis, ci pe toate cele de la dînsul le primea cu credinţă şi le făcea neîndoindu-se.

Cînd întreba pe ava despre multe gînduri, după mărturisirea acelora, primea învăţătură de îndreptare. Atît sfătuirea şi învăţătura părintelui le păzea cu dinadinsul, încît nu-l mai întreba a doua oară ceva, despre acelaşi gînd. Această minunată lucrare a lui Dositei, neînţelegînd-o ceilalţi fraţi, cîrteau de acel răspuns al Sfîntului Varsanufie.

Cînd a voit Dumnezeu ca să arate slava cea pregătită lui Dositei, pentru sfînta lui ascultare, precum şi darul care era în Cuviosul Dorotei, nu cu multe zile după moartea lui Dositei a venit în mănăstire un stareţ mare şi sfînt şi a fost ospătat ca un străin. Dorind să vadă pe părinţii cei mai înainte răposaţi într-acea viaţă de obşte, s-a rugat lui Dumnezeu să-i descopere pentru dînşii. Şi a văzut pe toţi părinţii, împreună, la un loc luminos, stînd ca într-o ceată, iar în mijlocul lor era un tînăr, veselindu-se. După vedenia aceea, întreba cine este tînărul acela pe care l-a văzut în ceata Sfinţilor Părinţi? După ce a spus asemănarea feţe lui, au înţeles toţi că era Dositei. Atunci au preamărit pe Dumnezeu, minunîndu-se în ce măsură s-a învrednicit a ajunge în puţină vreme, deoarece a ţinut ascultarea şi şi-a lăsat şi tăiat voia sa, supunînd-o stareţului său ca lui Dumnezeu. El a stat cu Sfinţii Părinţi înaintea Celui ce locuieşte în cer şi Care priveşte spre cei smeriţi şi ascultători, adică Tatăl, Fiul şi Sfîntului Duh, Unul Dumnezeu, Căruia se cuvine slavă, în veci. Amin.

Aflat in: Vietile Sfintilor - Februarie Etichete: ,

Recent Posts

Bookmark and Promote!

Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi celelalte se vor adăuga vouă ! (Matei 6, 33)