Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Luca, cel din Elada (7 februarie)

fîntul Luca era născut în părţile Eladei, din părinţi veniţi din insula Eghina, care este lîngă marea Egee. Acolo, nesuferind desele năvăliri ale agarenilor, şi-a lăsat patria sa şi, mergînd în hotarele greceşti, s-a sălăşluit într-un sat al Eladei, în părţile Fochidei, care acum se zice Salon, numit şi Castoria. Numele părinţilor lui erau: Ştefan şi Eufrosina.

Aflîndu-se cuviosul în vîrstă copilărească, nimic copilăresc nu arăta în sine; ci, părea bărbat desăvîrşit cu lucrul, iubind tăcerea, liniştea şi obiceiul cel cinstit. Iar ce-i mai de mirare, că la o vîrstă ca aceea a început să fie pustnic şi înfrînat. Pentru că nu numai nu gusta nimic din cărnuri, dar nici lapte, brînză şi ouă nu mînca, încă nici mere şi alte roduri care sînt copiilor mici mult dorite şi iubite. El se hrănea numai cu pîine de orz, cu apă şi cu verdeţuri de grădină, iar miercurea şi vinerea, pînă la apusul soarelui postea. Şi aceasta este de mare mirare, că la o postire şi înfrînare ca aceasta pe nimeni nu avea învăţător şi povăţuitor. Ci, singur se povăţuia prin dumnezeiescul dar şi din zi în zi sporea spre mare nevoinţă, fugind de îmbuibare şi de mîncăruri de dulce, şi iubind postul şi ostenelile, cum şi lipsa celor de nevoie, care omoară trupul. Toate cele ce altora erau iubite şi bine primite, acelea erau urîte şi neprimite cu totul fericitului Luca, iar cele ce altora erau grele, rău primite şi nesuferite, lui îi erau uşoare, iubite şi dorite.

Părinţii lui, văzîndu-l în nişte deprinderi ca acelea, neobişnuite copiilor, se minunau foarte şi mai ales se mirau de pustnicia şi de înfrînarea lui. Socotind că aceasta este dintr-o uşurare de minte copilărească, l-au încercat astfel: fierbînd carne şi peşte într-un vas, i-au pus înainte la masă şi tatăl său, luînd peştele, i-a dat fericitului Luca să-l mănînce. El, neştiind că acel peşte era fiert împreună cu carnea, a început a mînca şi, cunoscînd din gust cum că peştele a fost fiert împreună cu carnea, s-a mîhnit foarte, ca şi cum ar fi făcut el singur de bună voie vreo mare fărădelege. Aşa se tînguia, plîngînd şi suspinînd, nici pîine nu voia să mai mănînce. Apoi a petrecut într-o tînguire şi foame trei zile. Atunci părinţii, cunoscînd hotărîrea lui spre bine, care se trăgea nu din uşurarea minţii copilăreşti, ci din darul lui Dumnezeu ce era într-însul, l-au lăsat după aceea să vieţuiască după voia sa.

El era supus părinţilor săi şi făcea cu sîrguinţă toate cele poruncite de dînşii. Uneori păştea oile ca Abel, ca Iacov şi ca Moise, alteori lucra pămîntul după ce înaintase în vîrstă, iar alteori împlinea slujba casei, ostenindu-şi trupul său tînăr şi firea cea pătimaşă omorîndu-şi. Către săraci era atît de milostiv, încît cu totul se trecea cu vederea pe sine însuşi. Cînd se ducea undeva de acasă la lucru, hrana ce o lua pentru sine o împărţea la cei lipsiţi, iar el rămînea flămînd. Apoi chiar hainele sale cu multă osîrdie şi dragoste le împărţea la aceia şi de multe ori se întorcea gol acasă, pentru care lucru era dosădit de părinţi, ocărît şi cîteodată bătut. Uneori părinţii îl lăsau să umble gol multă vreme, nedîndu-i îmbrăcăminte, ca măcar ruşinîndu-se de goliciunea sa, să înceteze să-şi dea hainele. Însă, îmbunătăţitul tînăr nu înceta a face lucrurile milostivirii, neruşinîndu-se de goliciune pentru că goliciunea pentru săraci îi era lui ca o porfiră împărătească, iar bătaia şi necinstea pentru dînşii, o socotea ca o cinste şi laudă şi mai mult spre facerea de bine a săracilor se sîrguia.

Odată, mergînd la ţarină să semene grîu, a văzut nişte săraci cerînd şi le-a împărţit grîul, lăsînd foarte puţin pentru semănat. Dar Domnul răsplăti însutit milostenia făcută la săraci şi acele puţine seminţe de grîu atît de mult le-a binecuvîntat, încît s-au îmbelşugat holdele neobişnuit; deci, venind secerişul, mai mult grîu s-a adunat decît în anii trecuţi. După acestea, Ştefan, tatăl Sfîntului Luca, a murit. Atunci fericitul Luca, lăsînd plugăria, s-a apucat de învăţătură şi se îndeletnicea cu gîndirea la Dumnezeu şi cu rugăciunea, în care a sporit atît de mult dumnezeiescul tînăr încît, înălţîndu-şi spre Dumnezeu mintea, se ridica şi cu trupul de la pămînt, precum a văzut cu încredinţare Eufrosina, maica lui. Căci ea, văzînd odată că fiul ei nu iese din cămara lui şi vrînd să ştie ce face, s-a uitat în taină printr-o deschizătură şi l-a văzut rugîndu-se, avînd mintea ridicată spre Dumnezeu, iar cu trupul stînd în văzduh, neatingînd pămîntul, ci ridicat în sus de un cot. Aceasta a văzut-o nu o dată, ci de două-trei ori, încît se mira foarte mult, spunînd-o şi la alţii cu jurămînt.

Acest fericit tînăr avea dorinţă de mult timp să lase această lume mult tulburătoare şi să se ducă la liniştea monahilor, în nevoinţa monahicească. Deci, prin dorinţă ridicîndu-se spre aceasta, s-a sculat şi a ieşit din casă, neştiind nimeni. Apoi, lăsînd Elada, s-a dus în Tesalia, dar pe drum l-au prins ostaşii care erau rînduiţi să prindă pe robii cei fugiţi de la stăpînii lor. Aceia, văzînd pe tînărul îmbrăcat cu haine proaste şi socotindu-l rob fugit, l-au prins şi-l întrebau al cui rob este, unde şi încotro merge. Tînărul răspundea: “Sînt rob al lui Hristos şi merg pentru rugăciuni la Sfinţii Părinţi”. Dar aceia nu credeau cele spuse de dînsul, pentru că socoteau că-şi tăinuieşte înaintea lor starea lui de robie. De aceea băteau cu nemilostivire pe nevinovatul tînăr, apoi l-au închis în temniţă pînă va voi să spună al cui rob este şi cum a scăpat de la stăpînul său.

Dar această ispită se făcea fericitului tînăr de la urîtorul vrăjmaş, care făcea împiedicare scopului său cel bun, iar după o vreme, sfîntul a fost cunoscut de nişte oameni. Aceia, mărturisind despre dînsul, l-au slobozit din legături. Întorcîndu-se la casa sa, a răbdat cuvinte dosăditoare şi de ocară de la casnici. Dar robul lui Hristos nu mai puţin a răbdat bătăile şi spre Dumnezeu suspina ziua şi noaptea, ca El să binevoiască a duce la bun sfîrşit scopul lui. De aceea şi-a cîştigat degrab dorirea, în chipul următor: doi monahi din Roma cea veche au venit în satul acela, pe care, văzîndu-i Luca, îndată şi-a adus aminte de scopul său şi i s-a aprins inima de văpaia dragostei celei dumnezeieşti. Vorbind cu acei monahi, i-a întrebat unde merg, iar ei au răspuns că merg la Ierusalim şi s-a rugat deosebi fericitul Luca să-l ia şi pe el cu dînşii şi să-l facă părtaş cinului monahicesc. Ei se fereau să-l ia, pe de o parte fiindcă era prea tînăr, avînd abia 17 ani şi era neobişnuit cu calea, iar pe de altă parte fiindcă se temeau de părinţii lui, ca să nu pătimească ceva rău cînd se vor înştiinţa despre plecarea lui şi cînd vor alerga după ei ca să-i ajungă. El le spunea că este sărac şi străin, nebăgat în seamă de nimeni: deci a înduplecat pe acei monahi ca să-l ia, însă au ieşit în taină cu dînsul din sat.

Mergînd la Atena şi, intrînd în biserica cea prea slăvită de acolo, a Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, s-au rugat şi s-au odihnit în mănăstire, iar monahii, ducîndu-se la Ierusalim, au lăsat pe fericitul Luca în acea mănăstire, zicîndu-i: “Aici, o! tînărule, este potrivit locul pentru scopul tău, aici vei putea să-ţi cîştigi dorirea ta şi degrab, în frumoasa ceată a monahilor te vei număra”. Deci, dîndu-l în seama egumenului, s-au dus. Atunci egumenul, întrebîndu-l de multe ori de unde este şi de ce neam, nu putea să afle pentru că tînărul îşi tăinuia patria şi casa sa, vrînd să nu fie ştiut de nimeni. Apoi egumenul, văzîndu-l cu obicei bun, blînd, smerit şi ascultător, l-a îmbrăcat în mantie.

Maica lui se întrista foarte mult după dînsul, nesuferind despărţirea de iubitul său fiu, pe care-l avea ca pe o mîngîiere a văduviei sale şi răcorire în necazuri. Ea plîngea după dînsul cu amar, strigînd către Dumnezeu şi zicînd: “Vai mie, Doamne, Tu, martor al văduviei şi al sărăciei mele. Mai întîi m-ai mîhnit, luînd de la mine prin moarte pe soţul, cu care m-ai unit prin însoţire, iar acum m-ai aruncat în primejdiile singurătăţii, care îmi sînt mai grele decît moartea. Acum şi pe acela, pe care l-am avut ca pe o răcorire în atîtea nevoi, din ochii mei l-ai depărtat şi nu ştiu unde aş putea să văd pe singura rază a vieţii mele, căci e drept a grăi ca David: el era lumina ochilor mei şi aceasta acum nu este cu mine. Care este pricina ducerii de la noi a copilului? Oare, eu îl opream ca să nu-ţi slujească neîncetat, Stăpîne? Oare, poruncindu-i lucrurile cele de casă, l-am făcut să treacă cu vederea şi rugăciunile cele obişnuite lui? Oare, l-am învăţat să aleagă cele trupeşti mai mult decît cele duhovniceşti, cele pămînteşti decît cele cereşti şi cele vremelnice decît cele veşnice? M-am deprins de la părinţii mei ca nu numai trupului, ci şi sufletului să fiu maică, vrînd să fie desăvîrşit în fapte bune, pentru care cea mai multă vreme i-o însemnam pentru rugăciune, decît pentru slujba mea. Aceasta îmi era singura veselie, să văd pe iubitul meu fiu, deşi nu totdeauna, dar măcar uneori îmi era destul să aud de la vecini lauda bunului său obicei şi cu aceea să-mi mîngîi mîhnitul meu suflet. Nu trece cu vederea, Împărate al tuturor, lacrimile ochilor mei şi binevoieşte a-mi lumina întunericul mîhnirii mele. Aceasta vei face cînd vei da ochilor mei de maică să-şi vadă iarăşi fiul ei iubit; atunci voi chema pe toţi la aflarea fiului meu, voi spune mărirea Ta şi Te voi preamări în toate zilele vieţii mele”.

Astfel văduva maică, în mîhnirea sa, rugîndu-se lui Dumnezeu, L-a plecat spre milă pe Cel ce este bun din fire şi pentru ceea ce-L ruga a cîştigat. Domnul, Care pe toate le orînduieşte cu înţelepciune, a făcut ca egumenul mănăstirii aceleia, în care fericitul Luca se nevoia, să vadă în vis, plîngînd, pe aceea maică şi să audă de la dînsa nişte cuvinte ca acestea: “Pentru ce părinte ai mîhnit văduvia mea? Pentru ce ai adus rană la durerea mea? Pentru ce fără de milă mi-ai luat singura mîngîiere a văduviei mele? Pentru ce ai răpit reazemul bătrîneţelor mele? Dă-mi-l degrab. Dă-mi lumina ochilor mei, dă-mi nădejdea mea, că nu voi înceta a mă apropia de Dumnezeul şi Împăratul tuturor, arătînd ce strîmbătate mare sufăr”. Egumenul, înfricoşîndu-se de o vedenie ca aceasta în vis, de cuvintele cele auzite, mai întîi se gîndea că este vreo nălucire deşartă şi înfiorare de la diavol, dar cînd a văzut pe aceeaşi femeie arătîndu-i-se în vis noaptea a doua şi a treia şi a auzit de la dînsa aceleaşi cuvinte pline de mînie, a înţeles că nu este înşelăciune diavolească, ci arătare de la Dumnezeu.

Făcîndu-se ziuă, a chemat îndată pe tînărul Luca, ce era îmbrăcat în chipul monahicesc şi i-a zis cu mînie: “Ascultă tu, de ce ai gîndit să tăinuieşti cele privitoare la tine şi n-ai vrut să spui, deşi te-am întrebat cine eşti şi de unde? De ce ai spus că nu ai părinţi, nici rudenii şi cum ai îndrăznit a te apropia către chipul monahicesc şi la vieţuirea cu noi, fiind cu totul plin de înşelăciune şi de minciună, precum mărturiseşte de tine chiar fapta ta? Dacă ai fi spus de la început adevărul, acum nu s-ar fi descoperit, fără voia ta, cele despre tine. Du-te de la noi şi din toate hotarele atenienilor şi te întoarce la aceea ce te-a născut, de către care sînt foarte dosădit, cu mare mîhnire, în trei nopţi de-a rîndul”.

Grăind acestea egumenul, fericitul Luca s-a înfricoşat foarte şi stătea uimit, căutînd în jos şi tăcînd. Din ochi îi curgeau lacrimi, nevoind să se despartă de sfînta mănăstire. Atunci, egumenul, văzîndu-i lacrimile şi smerenia, s-a umilit şi a început a vorbi cu blîndeţe către dînsul, zicîndu-i: “Fiule, este peste putinţă a nu te întoarce la maica ta, în această vreme de acum. După aceea, îţi va fi neoprită vieţuirea în mănăstire. Te sfătuiesc aşa să faci, căci precum este arătat, rugăciunea ei este foarte puternică şi a îndu-plecat pe Dumnezeu şi rugăciunea ta o va împiedica prea mult”.

Fericitul Luca, auzind aceasta, n-a zis nimic împotrivă, s-a închinat, a cerut rugăciune şi binecuvîntare de la egumeni. Şi aşa, chiar nevrînd, a ieşit din mănăstire şi a plecat către maica sa, în satul Castoria. Ajungînd şi intrînd în casă, a găsit pe maica sa tînguindu-se şi, văzîndu-l, se umplu de bucurie. Dar nu s-a repezit îndată să-l îmbrăţişeze ca o maică, ci mai întîi, viteaza femeie, temătoare de Dumnezeu, dîndu-I mulţumire Acestuia, că prin lucrarea Lui primeşte pe fiul cel iubit de care se lipsise, zicea: “Bine este cuvîntat Dumnezeu, Care n-a depărtat rugăciunea mea şi mila Sa de la mine”. Astfel, Sfîntul Luca, întorcîndu-se la maica sa prin dumnezeiască voie, îi slujea ca un fiu şi a petrecut la dînsa patru luni. Apoi, arzînd cu duhul către Dumnezeu şi spre viaţa cea bună şi liniştită, a voit să se ducă iarăşi la mănăstire, dar acum nu-l mai oprea maica de la scopul cel bun nici nu-l împiedica din cale, pentru că ştia că fiului ei i se cade să cinstească mai mult pe Dumnezeu decît pe părinţi.

Sfîntul Luca avînd în calea sa rugăciunile ei, ca pe un bun povăţuitor, s-a dus la un munte de lîngă mare, care se numea Ioanipetra, unde era biserica Sfinţilor Doctori fără-de-arginţi, Cosma şi Damian şi, făcîndu-şi acolo o chilie mică, a început a vieţui după Dumnezeu. Dar nu se poate spune cu de-amănuntul cîte osteneli a suferit acolo, nevoindu-se şi luptîndu-se cu diavolii şi omorîndu-şi trupul, dar şi a le tăcea pe toate nu se cade, ci să spunem cîte ceva din cele multe, spre a se şti ce fel de viaţă avea acel plăcut al lui Dumnezeu. Era la cuviosul un ucenic, care se îndoia de părintele său, socotind că îşi face rugăciunea cea neîncetată cu făţărnicie, pentru că el nu-l vedea îndeletnicindu-se cu nimic altceva, nici cu dumnezeieştile cărţi, nici cu cuvintele părinţilor şi-l socotea ca pe un necărturar, neînţelegînd nimic din cele dumnezeieşti, ci că petrecea în somn şi lenevie în toate nopţile.

Odată fiind tîrziu şi cuviosul închizîndu-şi uşa chiliei sale, ucenicul a şezut afară lîngă uşă şi, plecîndu-şi capul, asculta ce face cuviosul noaptea, dacă se odihneşte sau se roagă. Şi a ascultat toată noaptea pînă dimineaţa, iar ceea ce a auzit, singur a spus astfel: “L-am auzit plecîndu-şi genunchii şi bătîndu-se cu capul de pămînt, la fiecare închinăciune, zicînd: “Doamne miluieşte”, cu căldura duhului. Apoi aprinzîndu-se mai mult cu osîrdia către Dumnezeu, făcea mai dese închinăciuni, strigînd mai cu osîrdie: “Doamne miluieşte” şi se ostenea pînă ce a slăbit cu trupul şi s-a aruncat cu faţa la pămînt, iar cu duhul nu slăbea, căci striga către Dumnezeu, rugîndu-se. Apoi, iarăşi sculîndu-se, îşi pleca genunchii pînă în zorii dimineţii şi toată noaptea a petrecut-o într-o astfel de rugăciune neîntreruptă”. De atunci, încredinţîndu-se ucenicul acela despre nevoinţele părintelui său, se căia de îndoirea sa de mai înainte şi spunea la alţii cu jurămînt despre dînsul, după mutarea sfîntului.

Dar nu numai prin privegherile de noapte, cu plecarea genun-chilor, ci şi prin ostenelile din zi, se chinuia pe sine cuviosul. El îşi făcuse o grădină mică, în care a sădit mulţi pomi şi unde semăna seminţe, nu pentru trebuinţa sa sau pentru cîştig, ci pentru osteneala trupului său, ca astfel, în toate zilele lucrînd grădina cu sudoarea feţei sale, să ostenească. Rodurile cele din pomi şi din seminţe le împărţea la cei ce veneau la dînsul, pentru care, uneori umplînd o coşniţă mare, o ducea în taină la ţarinile străine ce erau aproape şi astfel, cu ostenelile sale hrănea pe alţii, iar el petrecea flămînd. Apoi începuseră a veni cerbii în grădina lui şi a-i face supărare, mîncînd unele roduri, iar pe altele călcîndu-le cu picioarele. Sfîntul îi gonea şi cînd se întorcea la chilie, cerbii îndată intrau în grădină.

Făcîndu-se aceasta de multe ori, iar sfîntul supărîndu-se, a ieşit la dînşii şi a zis către unul care era mai în vîrstă, ca la o făptură pricepută şi cuvîntătoare: “De ce-mi faceţi supărare şi ostenelile mele le pustiiţi, cînd eu niciodată nu v-am mîhnit pe voi cu nimic? Sîntem robi ai unui Domn şi zidire a unui Dumnezeu. Afară de aceasta eu sînt zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi am putere peste alte zidiri, pentru că toate le-a supus Ziditorul sub picioarele omului. Deci, poruncind Dumnezeu, nu vei trece din locul acesta, ci, aici unde stai vei primi vrednica pedeapsă”.

Aceasta zicînd-o sfîntul, îndată cerbul, lovindu-se ca de o săgeată, a căzut la pămînt şi zăcea nemişcat, iar ceilalţi fugiră toţi. Apoi s-a întîmplat atunci, că umblau vînătorii prin pustie şi l-au văzut de departe şi, repezindu-se la cerbul care zăcea, cu bucurie-l duceau la junghiere (vînatul cel neaşteptat). Cuviosul, mîhnin du-se pentru cerb, a zis către dînşii: “Fraţilor, de nici un folos nu vă este vouă cerbul acesta pentru că nu voi v-aţi ostenit, nici l-aţi vînat, ci aţi venit la el fiind deja vînat; voi voiţi să-l înjunghiaţi, pe cînd se cade mai bine a-l milui, căci a căzut şi zace jos”. Acestea auzind, vînătorii au lăsat cerbul, mirîndu-se de milostivirea sfîntului, iar el, făcînd rugăciune, l-a eliberat în pustie, întreg şi sănătos.

Astfel Cuviosul părintele nostru Luca, aflîndu-se desăvîrşit monah cu viaţa, nu era încă îmbrăcat în chipul monahicesc cel desăvîrşit. De aceea, foarte mult dorea a se ruga lui Dumnezeu cu osîrdie ca să-l învrednicească sfîntului şi îngerescului chip. Deci, fiind auzit, şi-a cîştigat dorirea, pentru că veniseră la dînsul doi monahi bătrîni, cinstiţi cu cărunteţele şi cu sfîntă podoabă, care spuneau că merg la Roma cea veche. Aceia, făcînd rugăciuni, au îmbrăcat pe Cuviosul Luca în chipul îngeresc cel desăvîrşit al monahilor şi, învăţîndu-l multe, s-au dus. Neavînd Luca să le dea ceva pe drum, fiind cu totul sărac cu trupul şi cu duhul, neavînd nici cele trebuincioase spre hrană, îi petrecea pe ei, hrănindu-se de la dînşii duhovniceşte, din cuvintele cele folositoare.

Mergînd ei la malul mării, şedeau să se odihnească şi acum voiau să se despartă de Cuviosul Luca, dîndu-i sărutarea întru Domnul. Pe cînd şedeau ei, iată deodată a sărit un peşte din mare şi a căzut pe mal înaintea picioarelor lor, apoi şi un altul; şi amîndoi se tăvăleau ca şi cum se dădeau gata în mîinile monahilor. Aceasta s-a făcut cu rugăciunile Sfîntului Luca, pentru că el, neavînd hrana cea trebuincioasă pentru făcătorii săi de bine, s-a rugat lui Dumnezeu, purtătorului de grijă a toate, prin tăinuita sa rugăciune din inimă, ca să le trimită hrană în cale. Şi, Cel ce trimitea cîndva lui Ilie, prin corb, pîine şi carne, Acela a trimis peştii din apele mării, acestor cuvioşi părinţi. Ei, luînd amîndoi peştii, au mulţumit lui Dumnezeu, Celui ce-şi deschide mîna Sa şi satură pe tot cel viu, de bună voie.

Părintele nostru Luca, luînd chipul cel desăvîrşit al călugăriei, a început viaţa cea mai desăvîrşită. Pentru că a început a se nevoi mai mult ca înainte, adăugînd osteneli şi postire, cu lacrimi şi cu privegheri de toată noaptea. Hrana lui era pîine de orz, iar uneori verdeţuri crude şi băutura era apa. Somn avea foarte puţin, pentru că era în chilia sa o groapă săpată în pămînt, în chipul mormîntului. Aceasta o făcuse spre cea de-a pururea pomenire de moarte. Cînd era nevoie în vreo noapte să doarmă, se aşeza în groapa aceea, ca şi cum era îngropat, şi, odihnindu-se puţin, îndată se scula la rugăciune, zicînd cuvîntul lui David: Apucat-am înainte fără de vreme şi am strigat. Şi iarăşi: Apucat-au înainte ochii mei spre dimineaţă, ca să cugete la cuvintele Tale.

Astfel petrecînd, a străbătut vestea despre viaţa lui cea îmbunătăţită, printre locuitorii cei din jur; şi începură a veni la dînsul popoarele. Odinioară au venit la el doi fraţi, spunîndu-i că tatăl lor, înaintea sfîrşitului vieţii sale, a ascuns undeva, în pămînt, aurul şi argintul şi banii pe care-i avea şi murind nu le-a spus locul în care a ascuns comoara; deci, ziceau ei: “Ne rugăm ţie, roagă-te lui Dumnezeu să ne arate comoara, ca să nu avem în toate zilele între noi gîlceavă, pentru că, fiind fraţi, avem bănuială unul asupra altuia cum că a furat părinteasca comoară şi a tăinuit-o la sine”. Deci, fă cu rugăciunile tale ca vrajba dintre noi să se curme, iar prin comoara cea arătată să se acopere sărăcia şi lipsa noastră”. Cuviosul se lepăda şi-i alunga de la sine, spunînd că nu este nevoie să se roage pentru acestea lui Dumnezeu. Dar aceia, venind adeseori, îl supărau prin rugăciuni şi l-au înduplecat spre milostivire. Sfîntul, rugîndu-se pentru dînşii către atotvăzătorul Dumnezeu şi înştiinţîndu-se prin descoperire, le-a spus pe nume acel loc în care tatăl lor pusese comoara. Ei, ducîndu-se, au săpat la locul cu pricina şi au aflat într-însul aurul şi argintul cel părintesc, după cuvîntul sfîntului, şi vestiră acea minune în toate satele din jur.

Diavolul cel urîtor de bine, deşi totdeauna era biruit de acest viteaz ostaş al lui Hristos, se ispitea încă să ridice război asupra lui şi, vrînd să-i facă supărare şi împiedicare, a scornit prin meşteşugurile sale un lucru ca acesta: De la un sat de aproape, prin îndemnarea vicleanului, au venit trei femei plîngînd care, căzînd la picioarele lui, şi-au mărturisit păcatele lor cele grele, rugîndu-l pe sfîntul să le tămăduiască sufletele cu sfatul cel bun şi prin rugăciunea sa. El se întorcea de la dînsele şi se lepăda cu totul, trimiţîndu-le la preoţi, el nefiind preot, ci monah nesfinţit; însă, chiar nevrînd el să le asculte, i s-au umplut urechile de povestirile cele rele ale păcatelor femeilor. Ducîndu-se ele, îndată, vrăjmaşul care săgeată la inimă pe cei drepţi, a căzut asupra sfîntului prin gînduri necurate şi a ridicat războiul păcatelor în mădularele lui cele chinuite. Dar sfîntul, înţelegînd meşteşugul diavolului, s-a înarmat împotriva lui cu arma rugăciunii, stînd trei zile la un loc, şi a biruit războiul aceluia. Apoi, prin ploaie de lacrimi, a stins văpaia cea cumplită a poftei şi a sfărîmat capul şarpelui cu ajutorul lui Dumnezeu.

După rugăciunea cea de trei zile, slăbindu-i desăvîrşit trupul, a adormit puţin şi a văzut în vis, stînd înaintea lui, îngerul, în chip de tînăr frumos, ţinînd în mîini o undiţă pe care a aruncat-o în gura lui, şi i s-a părut fericitului Luca că a înghiţit undiţa şi că a ajuns pînă la cele dinlăuntru ale lui. După aceasta, tînărul ce i se arătase a scos undiţa dintr-însul şi a tras o parte de trup însă sîngerată, pe care a aruncat-o şi a zis: “Îndrăzneşte şi nu te teme”. Deşteptîndu-se îndată din somn, a cunoscut că l-a izbăvit Domnul de patima cea trupească a păcatului şi mulţumea Mîntuitorului, Izbăvitorul său.

Apoi, s-a dat cuviosului de la Domnul şi darul proorociei, pentru curăţia vieţii lui, şi spunea mai înainte cele ce avea să fie. Aşa a spus mai înainte despre năvălirea oştilor bulgăreşti asupra stăpînirii greceşti şi s-a împlinit aceasta la vreme, precum mai pe urmă va arăta cuvîntul; chiar şi tainele omeneşti mai înainte le vedea. Cuviosul avea o soră, anume Cali, nu numai după trup, ci şi după duh, pentru că urma cu viaţa fratelui său, în feciorie şi curăţie şi în nevoinţele monahiceşti. Aceea adeseori venea de la mănăstirea sa la fratele ei cu ale sale ascultătoare, şi-i slujeau la orice trebuinţă. Uneori îi lucra grădina, sădind şi curăţind verdeţurile.

Odată cuviosul a zis către dînsa şi către cele ce erau cu ea: “Vine la noi un om purtînd în spate o sarcină mare şi grea, mult ostenindu-se”. Acestea zicîndu-le, le-a lăsat şi s-a dus în munte. Dar ele n-au înţeles cele zise şi, mirîndu-se, cugetau la acele cuvinte pe care le-a spus cuviosul. Şi iată, după puţin timp a venit un om, neavînd nici o sarcină şi întreba despre cuviosul, zicînd: “Unde este Sfîntul Luca, căci am cu dînsul o neapărată trebuinţă.” Sora sfîntului a răspuns acelui om: “Nu este acum aici, s-a dus în pustie; iar de vei voi să-l vezi, să aştepţi pînă va veni”. Omul acela a zis: “Nu mă voi duce pînă ce nu-l voi vedea”. Şi a stătea lîngă chilie şapte zile, aşteptîndu-l pe sfînt. Trecînd şi ziua a şaptea, a venit şi sfîntul din munte şi, văzînd pe acel om, îndată, căutînd cu mînie, a zis către el: “La ce ai venit în pustia aceasta? De ce ai lăsat cetăţile şi ai venit în munţi? Pentru ce, defăimînd pe păstorii şi pe preoţii bisericeşti, ai alergat la noi, necărturarii şi cum ai îndrăznit a veni înaintea ochilor noştri, netemîndu-te de pedeapsa lui Dumnezeu, fiind plin de nenumărate fărădelegi?”

După nişte cuvinte ca acelea ale sfîntului, omul, fiind înfricoşat, vărsa lacrimi şi nu putea să grăiască nici un cuvînt de frică. Şi i-a zis iarăşi sfîntul: “De ce taci, nemărturisind faptele tale şi nu-ţi arăţi uciderile şi fărădelegile pe care le-ai făcut, ca să milostiveşti măcar, cît de cît, pe Dumnezeu?”Atunci, omul acela, abia putînd să grăiască cîte ceva de multă plîngere şi oftare, a început a zice: “Ce voieşti mai mult să-ţi spun, o! dumnezeiescule om, de vreme ce prin dumnezeiescul dar, care locuieşte în tine, singur mai înainte de mărturisirea mea ai spus păcatul meu cel greu? Pentru că nu este ascunsă înaintea ta fapta ce am făcut în taină. Însă ceea ce-mi porunceşti voi face şi voi spune la arătare fărădelegea mea”. Şi a început a spune înaintea tuturor, cu de-amănuntul, cum, unde şi pentru ce pricină a ucis pe prietenul său în cale şi mărturisea aceea cu mare tînguire şi smerenie, căzînd la picioarele sfîntului şi rugîndu-se să nu-l lase să piară în cursele diavolului. Iar sfîntul, mult învăţîndu-l, l-a slobozit, poruncindu-i să meargă la preoţi.

Aceasta s-a spus spre încredinţarea faptului că vedea mai înainte şi greşelile omeneşti cele tăinuite. Dar şi alta, asemenea cu aceea, trebuie să se spună. Un cîrmaci, Dimitrie, adeseori stînd cu corabia sa la malul ce nu era departe de chilia sfîntului, s-a cunoscut cu dînsul, învrednicindu-se de sfintele sale rugăciuni şi îndulcindu-se de învăţătura lui. Odată, sosind la mal şi voind, după obicei, să meargă la sfîntul, a gîndit să nu vină la dînsul cu mîinile goale, ci să-i aducă ceva, pentru că prindea uneori peşte în limanul acela. Deci el, cu corăbierii care erau cu dînsul, a aruncat undiţele, dar nu a prins peşte deloc, ci toată ziua s-a ostenit în zadar.

Fiind tîrziu, şi-a adus aminte de numele Cuviosului Luca şi în numele lui a aruncat undiţa. Atunci, îndată a prins un peşte mare, pe care l-a scos încet şi iarăşi a aruncat undiţa a doua oară, în numele sfîntului şi a prins îndată alt peşte, asemenea cu cel dintîi, dar ceva mai mic. Mergînd la sfînt, a luat peştele cel mai mic, iar pe cel mai mare l-a ţinut la el. Sfîntul, fiind mai înainte-văzător, a cunoscut ce făcuse, însă a primit cu dragoste pe oaspete şi darul adus. Apoi, vorbind cu dînsul, a pomenit cum Anania a greşit lui Dumnezeu, tăinuind din preţul ce a luat pe ţarină şi cum nu a ascuns de Sfîntul Apostol Petru fapta cea tăinuită.

Auzind acestea, cîrmaciul a cunoscut că pentru el a adus cuvîntul acela, fiindcă a tăinuit peştele cel mai mare şi s-a umplut de spaimă pentru mai înainte-vederea fericitului părinte. Ruşinîndu-se de vădirea greşelii sale, a căzut la picioarele lui, mărturisindu-i păcatul, căindu-se şi cerînd iertare. El, învăţîndu-l cu blîndeţe, i-a dat iertare, însă peştele cel adus i-a poruncit ucenicului ca, fierbîndu-l, să-l pună înaintea fraţilor care veniseră atunci la dînsul, pentru că el nu mînca peşte. De multe ori, cuviosul vedea mai înainte chiar pe cei ce voiau să vină la dînsul şi înainte spunea ucenicului său, poruncindu-i să pregătească pentru ei fiertură şi pîine.

Cuviosul, petrecînd în muntele acela şapte ani, a venit năvălirea războiului bulgăresc asupra grecilor, despre care cuviosul a proorocit mai înainte. Atunci oamenii fugeau unii în cetăţi şi întăriri, iar alţii în ostrovul Elveului şi în Peloponez. Însă Cuviosul Luca, lăsînd muntele, s-a urcat pe corabie şi a mers în Corint.

Auzind despre un stîlpnic oarecare din Patre, a mers la el şi a stat zece ani, slujindu-i cu toată osîrdia şi supunerea, ca un fiu tatălui său. Pe acel stîlpnic îl vorbea de rău un oarecare preot, atrăgînd şi pe alţii, hulind şi clevetind pe dreptul bărbat. Fiind acolo Cuviosul Luca şi auzind vorbele mincinoase ale lui faţă de nevinovăţia părintelui, se împotrivea foarte tare. Preotul, fiind aspru din fire, a lovit peste obraz pe Sfîntul Luca şi îndată, pe cel ce-a lovit, l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, căci, deodată a căzut la pămînt, îndrăcindu-se şi rămînînd aşa pînă la sfîrşitul său, dîndu-se satanei spre chinuire, ca măcar duhul să se mîntuiască. După zece ani s-a întors cuviosul în patria sa, Elada, şi s-a sălăşluit la locul său cel dintîi, în muntele Ioaniptra.

S-a întîmplat odată că trecea pe acolo episcopul Corintului, ducîndu-se la Constantinopol, şi se odihnea în apropiere de chilia sfîntului, despre care, cuviosul înştiinţîndu-se mai înainte, a mers să se închine lui, dîndu-i daruri din ostenelile sale: poame, verdeţuri şi rădăcini de grădină. Apoi a mers episcopul să vadă chilia lui Luca şi, văzîndu-i petrecerea cea liniştită, grădina şi lucrarea cuviosului s-a minunat. Episcopul a voit ca să-i dea milostenie, poruncind bărbaţilor cinstiţi, care merseseră cu el, ca fiecare să dea cîţiva bani, punînd şi el aur, aşa că strînsese destulă milostenie pentru sfînt. Dar acesta n-a voit să primească, zicînd: “Nu caut aur stăpîne sfinte, ci sfintele tale rugăciuni şi învăţături. Nu-mi trebuie mie aur, deoarece am ales sărăcia şi petrecerea aceasta, ci dă-mi ceea ce doresc: să mă înveţi postul, ca să mă pot mîntui”.

Episcopul, mîhnindu-se şi socotindu-se defăimat, a zis către cuvios: “De ce lepezi milostenia noastră şi pe noi cei ce o dăm? Căci şi eu sînt creştin credincios, deşi sînt episcop păcătos şi ne-vrednic. Pentru ce, vrînd să urmezi în toate lui Hristos, într-aceasta nu-i urmezi Lui? Căci şi El de la cei drept-credincioşi primea milostenie şi tot ce i se da. Deci şi tu, deşi nu-ţi trebuie banii ce ţi se dă, primeşte-i şi dă-i la cei ce au trebuinţă. Dacă socoteşti că este lucru netrebnic facerea de bine către săraci, apoi lepezi amîndouă acestea: adică cele trebuincioase săracilor şi mîntuirea celor ce fac milostenie. Pentru că săracul, neluînd milostenie, de unde-şi va cîştiga cele trebuincioase? Iar noi, nedînd milostenie, nu ne vom mîntui”. La aceste vorbe ale episcopului plecîndu-se cuviosul, a luat milostenia, însă nu multă, ci puţină. Episcopul dîndu-i binecuvîntare, s-a dus în calea sa.

Cuviosul Luca avea obiceiul să se suie la Duminica Floriilor pe vîrful muntelui, ducînd în mîini crucea şi cîntînd Doamne miluieşte. Aşa odată, suindu-se, iarăşi după obicei, o viperă ieşind din cuibul său, prin diavoleasca îndemnare, l-a muşcat pe sfînt de degetul cel mare de la picior. El, plecîndu-se, a luat vipera şi, smulgînd-o, a zis către dînsa: “Nici tu să nu mă vatămi pe mine, nici eu pe tine, ci să mergem fiecare pe calea sa, deoarece sîntem ai unui Ziditor şi nu putem să facem orice, nevrînd Ziditorul nostru”. Şi s-a dus vipera în peştera sa, iar sfîntul s-a suit în munte, neavînd nici cea mai mică vătămare din muşcarea viperei.

Un comite, mai mare peste visteriile împărăteşti, a fost trimis de către împărat în părţile Africii şi, ajungînd în Corint, avea mulţime de aur împărătesc. Noaptea, însă, fiind acolo furtişag, s-a luat tot aurul împărătesc. Făcîndu-se cercetare, mulţi erau întrebaţi şi torturaţi, dar nu se găsea aurul, iar comitele acela era tare mîhnit. Mergînd cetăţenii cei mai cinstiţi la el, nu puteau să-l mîngîie, căci fiind necăjit de pierderea banilor, deznădăjduia şi-şi temea viaţa de mînia împărătească. Atunci, un oarecare din cei din mijloc, a zis: “Nimeni nu poate să arate aurul cel furat fără numai Luca monahul, prin care Dumnezeu face multe minuni”. Acestea auzind, ceilalţi ziseră: “Cu adevărat, aşa este”. Deci vorbeau de el lăudîndu-i viaţa cea îmbunătăţită şi dumnezeiasca vedere.

Comitele, auzind de aceasta, a trimis cu nădejde la sfînt rugăminte, zicînd: “Urmează Aceluia Care nu S-a lepădat a Se pogorî din cer pentru mîntuirea oamenilor şi vino puţin în cetate ca să cercetezi pe cei cuprinşi de un mare necaz”. Sfîntul, la început nu voia să meargă, fugind de slava deşartă şi de cinstea omenească, dar de milă pentru cei mulţi, care fără de vină pătimeau pentru aurul cel furat, a mers. Fiind întîmpinat de comite şi de cetăţeni cu cinste, a poruncit ca mai întîi să pregătească masă, zicînd către comite: “Să dăm mai întîi datoria pîntecelui şi să ne veselim întru slava lui Dumnezeu, că puternic este Cel ce ne adapă pe noi cu vinul umilinţei, Acela să ne dea şi paharul bucuriei, cu iubirea de oameni”.

Şezînd ei şi ospătîndu-se, apoi săturîndu-şi sufletul cu folositoarele cuvinte ale sfîntului mai mult decît corpul cu bucatele, uitîndu-se sfîntul spre unul ce sta înainte şi slujea, spunîndu-i pe nume, l-a chemat la dînsul şi i-a zis: “Pentru ce ai adus stăpînului tău acea primejdie mare, îndrăznind a fura împărătescul aur? Mergi degrab şi adu aici aurul pe care l-ai ascuns în pămînt, de vrei să te învredniceşti de milostivire şi de iertăciune”. Auzind, acela sta tăcut şi, tremurînd, neputînd să grăiască nici un cuvînt împotrivă, căci şi conştiinţa îl mustra, apoi, căzînd la pămînt, a apucat picioarele sfîntului, mărturisind că este adevărat lucrul acesta şi, cerînd iertăciune cu lacrimi, a cîştigat-o, pentru că sfîntul voia ca nu numai să-i vădească rana păcatului, dar să o şi tămăduiască. Îndată, furul acela ducîndu-se, s-a întors degrab, aducînd tot aurul pe care îl furase şi l-a pus înaintea tuturor. Atunci s-a pricinuit bucurie comitelui şi celor ce erau cu el, pentru eliberarea celor ce erau năpăstuiţi pe nedrept. Atunci diavolul cel ce născocise furtişagul a fost ruşinat, iar tîlharul a fost iertat şi toţi preamăreau pe Hristos Dumnezeu. Sfîntul, umilindu-se, nu lua în seamă slava ce i se făcea de oameni, ci pe aceea dînd-o lui Dumnezeu, s-a întors la locul său.

După cîtăva vreme, s-a dus la mănăstirea care era lîngă cetatea Teba, ca să cerceteze acolo pe egumenul Antonie, pentru că Luca Cuviosul avea obicei să se ducă la bărbaţii cei însuflaţi de Dumnezeu şi să vorbească cu dînşii despre folosul sufletesc. Fiind el la egumenul Antonie, s-a întîmplat în acea vreme de s-a îmbolnăvit de moarte fiul unuia din cei mai de frunte cetăţeni ai Tebei. Şi auzind cetăţeanul acela de Cuviosul Luca, că a venit în mănăstirea lor, s-a sculat îndată şi alergînd, a căzut la picioarele sfîntului şi se ruga cu lacrimi să meargă în casa lui, să cerceteze pe copilul cel bolnav care era aproape să moară; căci avea credinţă că prin cercetarea sfîntului se va însănătoşi bolnavul. Dar sfîntul, fiind smerit, se lepăda, zicînd: ce sînt eu şi ce vedeţi voi de vă amăgiţi de o părere ca aceasta despre mine? Pentru că unul este doctorul sufletelor şi al trupurilor, Care poate şi din moarte să ne izbăvească. El este Ziditorul nostru, Dumnezeu, iar omul păcătos nu poate să facă nicidecum un lucru ca acesta”. Şi s-a dus cetăţeanul acesta mîhnit, tînguindu-se şi deznădăjduindu-se de viaţa fiului.

După ce s-a înserat, vorbind egumenul deosebit cu cuviosul, a zis către cel dintîi: “N-am făcut bine, precum mi se pare, cinstite părinte, necercetînd pe cel bolnav şi nemîngîind pe cel întristat; deci cu dreptate vom auzi şi noi cuvîntul lui Hristos: Bolnav am fost şi nu m-aţi cercetat. Grăit-a Sfîntul Luca: “Dar a tămădui pe cei bolnavi este puterea lui Dumnezeu şi a mîngîia pe cei întristaţi se cade numai acelora care au cuvînt şi înţelepciune în gurile lor, iar eu sînt departe de cea dintîi şi de cea de-a doua sînt lipsit cu totul, fiind neînvăţat. Dacă vei voi şi dacă vei socoti că este lucru plăcut lui Dumnezeu să mergi tu mai întîi şi să-mi fii povăţuitor, iar eu să-ţi urmez, aşa voi face”.

Atunci s-au sculat amîndoi îndată şi au ajuns seara tîrziu şi, intrînd în casa cetăţeanului aceluia, au găsit pe copil mai mult mort, aşteptînd sfîrşitul. Tatăl copilului şi slugile cădeau înaintea sfîntului şi-l rugau lăcrămînd să se roage lui Dumnezeu pentru fiul lui, care se sfîrşea, ca să-l întoarcă de la moarte. Cuviosul, fiind rugat de omul acela şi de către egumenul Antonie, şi-a ridicat mîinile în sus şi s-a rugat. Apoi, sfîrşind rugăciunea, s-a întors la mănăstire şi, ivindu-se zorile, s-a dus degrabă la muntele său, fugind de slava omenească. Deci, făcîndu-se ziuă, egumenul Antonie a trimis slujitorul său în cetate să afle ce face copilul bolnav şi dacă a fost ascultată rugăciunea Cuviosului Luca. Slujitorul, nezăbovind, s-a întors îndată, spunînd egumenului un lucru de mirare: copilul care în acea noapte era să se sfîrşească, l-a întîmpinat călare pe cal, mergînd de acasă la baie, să se spele. Auzind acestea, egumenul Antonie s-a mirat şi a preamărit pe Dumnezeu.

Apoi mulţi supărau pe Cuviosul Luca, venind la dînsul pentru folos, tulburîndu-i liniştea. De aceea a voit să se ducă de acolo în locuri mai liniştite, dar, mai întîrziind împlinirea gîndului său, a trimis pe ucenicul său, Gherman, în Corint, la un bărbat iscusit şi de Dumnezeu insuflat, anume Teofilact, cerînd sfat folositor de la dînsul, dacă este bine să mai petreacă în muntele Ioaniptra şi să rabde supărare de la cei ce veneau sau să se ducă aiurea, în alt loc, neştiut. Teofilact i-a trimis sfatul care odată i s-a dat din cer marelui Sfînt Arsenie: “Fugi de oameni şi te vei mîntui”.

Cuviosul Luca, primind cu bucurie sfatul acela, a plecat de acolo cu ucenicul său şi s-a dus de s-a sălăşluit într-un loc pustiu, aproape de mare, care se numea Calamie. Acolo petrecea, avînd hrană din osteneala mîinilor sale, pentru că săpa pămîntul, semăna seminţe, le măcina în rîşniţă şi făcea pîine. Odată, plutind corăbierii pe acolo, aproape de chilia cuviosului şi mergînd într-însa, nu găsiră pe nimeni, sfîntul şi ucenicul fiind duşi undeva. Apoi, văzînd piatra de rîşniţă, au luat-o şi au dus-o în corabie. Cînd a venit cuviosul în chilie şi a văzut că nu este piatra, a alergat la corăbieri, cerînd să-i dea piatra, deoarece nu are cu ce să-şi macine grîul, iar ei se jurau că nu au luat-o. Sfîntul le-a zis: “Dacă nu aţi luat-o, mergeţi în pace, iar celui ce a luat-o, să-i răsplătească Dumnezeu cum voieşte”. Zicînd acestea, a plecat de la dînşii şi îndată a căzut mort cel ce luase piatra. Corăbierii s-au înspăimîntat şi, venind, au dat piatra înapoi, apoi i-au cerut iertare. Sfîntul s-a mîhnit de moartea aceluia şi a plîns pentru dînsul multe zile.

Petrecînd cuviosul în acel loc trei ani, a avut loc năvălirea agarenilor asupra părţilor din Atica. Atunci s-a mutat sfîntul într-un oarecare ostrov, pustiu şi fără apă, care se numea Ampia, în care răbda de foame şi de sete, de multe ori. De acolo a trecut într-un loc frumos, care se numea Sotirie, de unde, izgonind pe diavol, care prin nălucire voise să-l înfricoşeze, a petrecut acolo pînă la fericitul său sfîrşit. S-au adunat în acel, la dînsul, fraţi şi s-a întemeiat o mică mănăstire, iar mai marele curţii atenienilor, care se numea Crinet, avînd dragoste către cuviosul, a zidit în mănăstirea aceea o biserică, în numele marei muceniţe Varvara.

Acolo petrecea sfîntul în post şi rugăciuni neîncetate, slujind lui Dumnezeu, ajutînd oamenilor la sufleteasca mîntuire, ca şi la trupeasca sănătate, căci folosea sufletelor cu cuvîntul şi cu viaţa, iar cu rugăciunea tămăduia bolile cele trupeşti. Pe un monah Grigorie, care bolea totdeauna de stomac, l-a tămăduit cu cuvîntul. Pe o femeie cinstită, din Teba, care era cuprinsă de lungă şi cumplită boală şi deznădăjduită de doctori, a trimis la dînsa pe ucenicul său, Pangratie, s-o ungă cu untdelemn sfînt şi a adus-o îndată la sănătatea cea desăvîrşită. Astfel el tămăduia toate bolile grabnic şi spunea multora cele ce aveau să fie mai înainte. Petrecînd în locul acela şapte ani, s-a apropiat de sfîrşit. Dar mai înainte de sfîrşitul lui, s-a întîmplat lucrul acesta:

Unul din ucenicii săi, Teodosie, avea un frate, care se chema Filip şi era mirean, avînd dregătoria de spătar. Filip a voit să vină la cuviosul, pe de o parte ca să cerceteze despre fratele său, iar pe de alta, ca să-l vadă pe Cuviosul Luca, de care auzise multe lucruri prea slăvite. Cuviosul, văzînd mai înainte venirea lui, a zis către Teodosie: “Găteşte frate cele ce sînt trebuitoare pentru o cină bună, pentru că vine fratele tău pe la noi”. Iar Teodosie, mirat şi bucuros, pregătea cu sîrguinţă cele de mîncare şi ieşea afară în poartă adeseori, privind în cale şi aşteptînd venirea fratelui său.

Făcîndu-se seară, a venit Filip aducînd multe pentru hrană, şi a fost primit de către sfîntul cu dragoste. Apoi au cinat toţi împreună, mîncînd şi bînd cele puse înainte în slava lui Dumnezeu. Numai atunci a mîncat şi a băut cuviosul mai mult decît îi era obiceiul – dar aceasta a făcut-o pentru ospătarea lui Filip, iar după cină şi după obişnuitele rugăciuni spre somn, Filip, culcîndu-se să se odihnească, se tulbura cu gîndul despre cuviosul, zicînd în sine: “Făţarnic este bătrînul acesta, pentru că mănîncă şi bea mult şi mi se pare că-şi preface pustnicia şi sfinţenia”.

Adormit Filip, a văzut în somn doi tineri prea luminoşi, căutînd cu ochi aspri spre dînsul şi arătîndu-i faţa mînioasă, apoi cu asprime zicîndu-i: “De ce gîndeşti nedrept despre cuviosul? Pentru ce osîndeşti pe cel nevinovat şi sfînt? Ridică-ţi ochii tu, care vezi cele pămînteşti, şi priveşte de cîtă cinste s-a învrednicit de la Dumnezeu acela care după a ta părere este făţarnic şi înşelător”. Căutînd Filip, a văzut un loc slăvit, aşternut cu porfiră, şi pe dînsul stînd Cuviosul Luca, strălucind în multă slavă, ca soarele şi, deşteptîndu-se, s-a spăimîntat şi aceasta a spus-o lui Teodosie, fratele său după trup, precum şi altor monahi. Şi mărturisindu-şi păcatul său, a cerut iertare şi s-a dus cu mare folos.

Cuviosul, văzîndu-şi mai înainte ducerea sa către Dumnezeu, a mers să cerceteze pe toţi părinţii care erau în pustia aceea şi i-a sărutat cu cea după urmă sărutare, zicîndu-le: “Rugaţi-vă pentru mine fraţilor, rugaţi-vă Stăpînului Hristos, pentru că nu se ştie dacă ne vom mai vedea sau nu”. Şi astfel, înconjurînd pe toţi, s-a închis în chilia sa şi se pregătea mai înainte de moarte. Apoi a început a boli cu trupul, înaintea sfîrşitului său cu opt zile, iar Grigorie preotul şedea lîngă dînsul şi l-a întrebat: “Ce porunceşti pentru a ta îngropare? Unde vrei să se aşeze trupul tău?” El a răspuns: “Legînd de picioare trupul meu, să-l aruncaţi în prăpastie, că deşi altora sînt netrebnic, fiarelor le voi fi trebuitor pentru mîncare”. Preotul însă îl ruga mult pe sfînt ca în alt chip să poruncească pentru al său trup şi să-şi hotărască locul pentru îngroparea sa. După un ceas, sfîntul a zis: “În locul acesta pe care zac să mă îngropi, căci Dumnezeu voieşte să preamărească locul acesta, întru slava numelui Său celui Sfînt”.

Acestea zicînd, la apusul soarelui şi-a ridicat ochii în sus şi a zis: “În mîinile Tale, Doamne, dau duhul meu”. Apoi a adormit cu somnul vremelnicei morţi, în şapte zile ale lunii Februarie.

Sfîntul lui suflet s-a dus către Dumnezeu în viaţa cea fără de moarte. Iar a doua zi s-au adunat toţi monahii şi mirenii cei de prinprejur şi s-a făcut adunare mare de popor. Atunci, plîngînd toţi pentru lipsirea unui luminător al lumii ca acesta, l-au îngropat cu cinste la locul în care a poruncit, adică în chilia lui, în care s-a nevoit. După şase luni, unui monah oarecare, Cosma famenul, din părţile Paflagoniei, mergînd în Italia, i s-a arătat în somn o poruncă dumnezeiască: să meargă la locul unde s-a odihnit Cuviosul Luca şi lîngă mormîntul aceluia să petreacă. Venind Cosma, a scos racla din pămînt cu moaştele cuviosului cele nestricate şi, punînd-o deasupra mormîntului, a îngrădit-o frumos cu scînduri, iar chilia aceea a prefăcut-o în biserică, unde se făceau minuni de la sfintele lui moaşte, pentru că a izvorît mir cu bună mireasmă. Şchiopii se vindecau, orbii se luminau, leproşii se curăţeau şi diavolii se goneau cu rugăciunile Cuviosului Luca şi prin puterea Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slavă, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.

Aflat in: Vietile Sfintilor - Februarie Etichete: ,

Recent Posts

Bookmark and Promote!

Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi celelalte se vor adăuga vouă ! (Matei 6, 33)