Viaţa Sfintei Gorgonia, sora Sfîntului Grigorie, cuvîntătorul de Dumnezeu (23 februarie)

Fericita Gorgonia avea ca patrie o cetate a Cezareei, care se numea Nazianz. Tatăl ei se numea Grigorie, iar mama sa Nona, care era creştină de la părinţi, moşi şi strămoşi. Iar tatăl ei, fiind din părinţi slujitori de idoli, a petrecut el însuşi multă vreme în rătăcirea închinării de idoli. Însă fericita Nona, soţia lui, a întrebuinţat multe mijloace pînă ce l-a adus la buna credinţă cea creştinească, căci era om cu foarte bună ştiinţă şi voinţă chiar mai înainte de a cunoaşte el adevărul şi nu era cu putinţă să lase Dumnezeu neluminat un suflet bun ca acesta.

După ce a primit Sfîntul Botez, Grigorie a strălucit atît de mult în faptele bune, încît a fost hirotonisit şi episcop al Nazianzului, patria sa. Vrednica de minune Nona, atîta luare-aminte avea către cele dumnezeieşti şi atîta evlavie, încît, după cum zice Cuvîntătorul de Dumnezeu Grigorie, fiul ei şi fratele Gorgoniei, niciodată nu s-a întors cu spatele spre partea cea de răsărit a bisericii, niciodată n-a vorbit în biserică în vremea dumnezeieştii slujbe sau în altă vreme, fără numai cînd era mare nevoie să vorbească. Şi ce zic despre acestea, căci prin pilda faptelor ei bune şi cu rugăciunile care le făcea către Dumnezeu ziua şi noaptea, a putut să schimbe pe bărbatul său din păgînătate la buna credinţă, după cum am zis.

Dintr-o astfel de maică s-a născut Sfînta Gorgonia şi un tată şi un dascăl ca acesta avînd, ce trebuia să se facă? Cu adevărat trebuia să se facă asemenea cu dînşii întru fapta bună, să devină o altă Nonă, cu evlavia cea către Dumnezeu, după cum cu adevărat s-a şi făcut. Căci, deşi au măritat-o părinţii ei cu legiuită şi cinstită nuntă, cu toate acestea atît de mult a întrecut pe toate femeile cele vechi, care sînt mult lăudate pentru întreaga lor înţelepciune, încît ea a unit cu nunta şi fapta cea bună a fecioriei şi a arătat tuturor că nici fecioria singură nu uneşte pe om cu Dumnezeu şi nici nunta nu-l leagă cu lumea sau îl desparte de Dumnezeu. Astfel ca nunta să fie cu totul vrednică a fugi oamenii de dînsa, iar fecioria să fie cu totul lăudată. Numai mintea este care iconomiseşte bine şi nunta şi fecioria. Deci mintea ori îl uneşte pe om cu Dumnezeu, ori îl leagă cu lumea şi îl desparte de Dumnezeu.

Această de-a pururea pomenită nu s-a despărţit de Dumnezeu dacă s-a măritat şi dacă avea cap pe bărbatul său. Dar nu putem zice nici aceasta, că nu era unită şi cu întîiul Cap, adică cu Hristos; ci a slujit puţină vreme lumii şi firii, după legea trupului, pe care a rînduit-o Dumnezeu. Isprava cea bună şi cinstită a ei era că şi pe bărbatul ei l-a adus la credinţa cea bună, încît nu-l avea pe el domn şi stăpîn fără de rînduială, ci împreună rob bun şi în toate cele plăcute lui Dumnezeu, dar s-a afierosit pe sine lui Dumnezeu. Dar nu numai pe bărbatul său, ci şi pe rodul pîntecelui său, adică pe fiii ei şi pe fii fiilor ei, i-a făcut roade ale Sfîntului Duh cu sfătuirile sale cele de suflet roditoare şi folositoare; iar cu pilda cea bună a făcut nunta lăudată, căci bine a plăcut lui Dumnezeu prin faptele cele bune ale ei, fiind măritată, şi a dorit buna aducere de roade, pe fiii săi.

Înţeleptul Solomon, în cartea Pildelor, laudă pe femeia aceea care şade şi se linişteşte în casa ei, iubeşte pe bărbatul său şi se sîrguieşte la lucrul său. Multe altele spun pildele pentru lauda unei cinstite şi înţelepte femei ca aceasta. Însă cele ce zice Solomon ca să laude pe femeia cea înţeleaptă şi cinstită sînt mici şi neînsemnate, spre lauda Gorgoniei celei preacinstite şi prea înţelepte. Care altă femeie era mai vrednică pentru cinstirea şi pentru împodobirea ei, precum era ea? Şi care alta se liniştea în casa ei şi nu se arăta afară, ci se făcea nevăzută bărbaţilor ca aceasta? Care alta avea ochii atît de înţelepţi şi opriţi de la privirile cele fără de rînduială, ca această fericită? Care alta avea rîsul atît de cinstit şi liniştit ca al ei? Care alta ca ea abia zîmbea cîteodată, cînd era trebuinţă? Încă şi auzul ei l-a păzit atît de curat, încît îl avea încuiat la toate cuvintele deşarte şi nefolositoare, dar deschis la toate cuvintele cele dumnezeieşti şi mîntuitoare. Nici limba sa n-o avea neînfrînată, ca multe altele, ci mintea o avea ca un stăpîn, spre a grăi numai dreptăţile lui Dumnezeu şi a avea rînduială hotărîtă buzelor ei, spre a nu grăi niciodată vreun cuvînt deşert şi nefolositor.

Vrednica de minune Gorgonia nu se împodobea cu podoabe de aur, nu-şi înfrumuseţa capul ei cel cinstit cu peruci galbene, nu-şi îmbrăca trupul său cu haine scumpe şi de mult preţ. Nici cu mărgăritare şi diamante nu strălucea, nici cu spoieli şi cu dresuri nu şi-a acoperit vreodată faţa precum fac altele, care sînt fără de ruşine şi spoiesc faţa lor, care este creată de Dumnezeu, cu vopsele şi cu unsori împotriva dumnezeieştii zidiri a lui Dumnezeu şi nu se mulţumesc, nebunele, cu faţa lor cu care le-a zidit Dumnezeu; ci voiesc s-o facă mai frumoasă, întinînd astfel chipul lui Dumnezeu. Ştia şi fericita Gorgonia de multe împodobiri din afară, dar, cu toate acestea, nici una n-a poftit, ci dorea numai să-şi împodo-bească sufletul cu obiceiurile cele bune şi creştineşti şi cu faptele cele bune. Numai acea rumeneală o iubea, care înfloreşte feţele femeilor celor cucernice şi cinstite din ruşinare şi din evlavie. O singură podoabă poftea, aceea care se face din înfrînare şi din postire. Iar spoielile, încondeierile feţei şi frumuseţea cea de un ceas şi făţarnică o lăsa acelora care ies şi umblă pe uliţe fără ruşine şi nu iubesc frumuseţea sufletului, ci numai pe a trupului.

Astfel era Sfînta Gorgonia în toate acestea. Dar înţelepciunea ei, cunoştinţa şi credinţa pe care o avea către Dumnezeu, ce cuvînt va putea să le arate după vrednicie? Nici nu este cu putinţă a se afla alte pilde ale înţelepciunii ei şi ale dreptei credinţe ale ei, afară de cele ale părinţilor ei celor trupeşti şi duhovniceşti, la care privind de-a pururea pomenita, le urma fapta cea bună, asemenea cu aceea. Atîta era ascuţimea şi isteţimea minţii ei, încît toţi o aveau de obşte sfetnic la trebuinţele lor, nu numai rudeniile şi părinţii ei, ci şi străinii. Apoi, ca lege neîntrecută, aveau toţi înţeleptele sfătuiri ale ei.

În dreapta credinţă şi în evlavie era minunată şi neasemănată. Căci, care alta a împodobit atît de mult sfinţitele biserici cu daruri, ca fericita Gorgonia? Sau, mai bine zis, care altul s-a făcut Biserică sfinţită şi vie a lui Dumnezeu – după dumnezeiescul apostol – ca ea? Cine altul a cinstit atît de mult pe preoţii lui Dumnezeu? Cine altul primea în casa sa, cu mai multă evlavie, pe cei îmbunătăţiţi şi care vieţuiau după Dumnezeu? Cine altul a arătat suflet mai pătimitor şi mai îndurat către cei ce pătimeau? Care altul a ajutat mai mult pe cei săraci, cu milosteniile sale, decît Sfînta Gorgonia?

Pentru sfînta, se potriveşte să zică cineva cuvintele acelea pe care le zicea dreptul Iov pentru sine, fiindcă şi casa ei era deschisă şi gata pentru primirea de străini, precum era şi casa lui Iov. Afară de casa ei n-a rămas nici un străin cîndva. Aceasta, ca şi Iov, era vederea orbilor, picioare şchiopilor şi mama sărmanilor, căci avea purtare de grijă de cei orbi, îngrijea de cei şchiopi şi sîrguia a căuta pe cei sărmani şi către femeile văduve arăta o mare milostivire. Casa ei era de obşte adăpost al săracilor, averile lor erau de obşte cu cei ce aveau trebuinţă şi le-a dat săracilor, ca să rămînă dreptatea ei în veac. Prin multele ei faceri de bine a primit pe Hristos, căci binefacerile le-a luat de la El. Şi lucru cel mai bun decît toate era că acestea nu le făcea la arătare, ci le făcea în ascuns, pe cît putea, ca să nu le vadă oamenii, ci numai Dumnezeu, Care vede cele ascunse. Pe toate lucrurile acestea le-a adus în vistieria cea întemeiată a cerului, prin milostenia pe care o dădea săracilor; iar pe pămînt n-a lăsat nimic altceva, decît trupul ei. O bogăţie a lăsat copiilor ei, adică îndurarea şi faptele cele bune şi plăcute lui Dumnezeu.

Mulţi oameni au un obicei: în vremea cînd fac un bine, cad în alt lucru rău – adică în vremea cînd fac milostenie la săraci ca şi cum ar fi destulă milostenia singură să-i mîntuiască, afară de celelalte fapte bune – se abat, se dau la desfrînări şi la îndulcirile trupului, ca şi cum ar fi cumpărat în oarecare chip desfătările cu milostenia pe care au dat-o. Dar vrednica de fericire Gorgonia nu a făcut astfel. Ci pe lîngă milostenia ce făcea neîncetat avea şi postirea, iar pe lîngă milostenie şi îndurarea către săraci, totdeauna se îndeletnicea cu citirea dumnezeieştilor Scripturi. Apoi priveghea în rugăciune, uneori stînd drept în picioare, iar alteori lăsîndu-şi genunchii la pămînt. După aceea, cu inimă zdrobită şi smerită şi cu lacrimi fierbinţi îşi înălţa împreună cu rugăciunea şi mintea sa către Dumnezeu şi acolo o avea neclintită.

Ea întrecea prin toate acestea nu numai pe femei, ci şi pe bărbaţi şi se arăta mai înaltă decît alţii. Multe alte fapte bune pe care le aveau alţii le urma şi ea, iar pentru toate cele bune era pildă altora. Orice lucru bun afla de la alţii, ea îl învăţa de la dînşii. Drept aceea, învăţa şi urma toate faptele cele bune, pe care alţii nu le făceau.

Care alta din isprăvile sfintei nu era vrednică de minune? Oare îmbrăcămintea ei, acoperirea ei şi trupul ei neîmpodobit, după obiceiul femeiesc care strălucea numai cu fapta bună? Sau sufletul ei care stăpînea pe trup aproape fără hrană, ca o nematerialnică? Ori mai bine să zic trupul acela care s-a silit să se omoare mai înainte de despărţire, ca sufletul să-şi ia slobozenia şi ca să nu se împiedice de simţire? Sau nopţile cele veghetoare, cîntarea de psalmi şi starea ce o începea astăzi şi o termina în cealaltă zi? Sau culcarea pe jos, care asprea afară din fire moliciunea mădularelor ei? Sau izvoarele lacrimilor care ieşeau din necazuri ca să aducă cu bucurie rodurile lor? Sau strigarea din noapte, care străbătea norii şi ajungea pînă la ceruri? Sau fierbinţeala duhului ei, care cu totul nu băga în seamă nici cîinii cei de noapte, nici răcorile aerului, nici ploile, nici tunetele şi nici grindinile, pentru dorinţa pe care o avea spre rugăciune? Sau firea femeiască ce a biruit-o pe cea bărbătească, ca să se nevoiască cu nevoinţa cea bună a mîntuirii. Astfel a arătat că deosebirea pe care o au bărbaţii şi femeile este numai după trup, iar nu şi după suflet. Sau înfrînarea sfintei, care a biruit gustarea cea amară a strămoaşei Eva şi pe păcat, precum şi pe şarpele amăgitor, pe diavolul şi pe moarte? Sau chinuirea ei cea de viaţă făcătoare, care a cinstit smerenia lui Hristos, pînă la chip de rob, precum şi patimile Lui? Şi cum este cu putinţă a număra cineva toate isprăvile fericitei Gorgonia?

Bine este să adăugăm la povestirea faptelor ei celor bune şi răsplătirile pe care le-a luat de la Dumnezeu, Dreptul dătător de plată. Cînd încă era sfînta în viaţa aceasta, odată a şezut într-o căruţă pe care o trăgeau nişte catîri. Mergînd pe drum, din lucrarea diavolului, urîtorul de bine al omului şi din pizma care o avea asupra ei, pentru sîrguinţa ei cea bună, deodată s-au speriat catîrii şi, alergînd cu sălbăticie, s-a răsturnat căruţa şi a căzut sfînta. Însă nu a rămas în locul acela unde a căzut, ci s-a încurcat în căruţă şi o tîrau catîrii, încît s-au sfărîmat mădularele şi s-au zdrobit oasele ei. Această întîmplare a pricinuit mare sminteală celor necredincioşi, cum a lăsat Dumnezeu pe o femeie sfîntă să pătimească un rău ca acesta.

Ea, cu toate că avea atîta nevoie de tămăduire, nu a voit să cheme doctor pentru căutare şi vindecare şi aceasta numai ca să nu vadă bărbat străin trupul ei. De aceea şi-a pus toată nădejdea tămăduirii ei în Dumnezeu, Care, cu judecăţile ce ştie, a lăsat-o să pătimească această ispită şi după aceea iarăşi să o tămăduiască. De aceea şi după nădejdea ei cea bună pe care o pusese în Dumnezeu, Mîntuitorul său, a urmat şi lucrul, căci s-a tămăduit desăvîrşit, fără doctor. Astfel s-a arătat că Dumnezeu voieşte să pătimească acea sfîntă ispită ca un om şi să se tămăduiască cu preaslăvire mai presus de om, ca să se preamărească prin minunea aceasta, care pe toţi i-a făcut să se minuneze şi mai ales pe cei ce s-au smintit mai înainte. Căci la toţi a sosit şi s-a auzit minunea aceasta. Iar diavolul cel ce a adus ispita asupra ei a fost ruşinat.

Altădată, iarăşi s-a îmbolnăvit sfînta, iar boala ei era neobişnuită şi străină, că avea o fierbinţeală năpraznică în tot trupul ei şi era ca o aprindere a sîngelui. Apoi a urmat răceală, sîngerare, roşeaţă şi moleşire a minţii şi slăbire a mădularelor trupului ei. Patima aceasta a urmat adeseori, iar meşteşugurile doctorilor erau neputincioase spre tămăduirea bolii ei, cu toate că şi-au pus toată sîrguinţa lor. Nici lacrimile cele multe ale părinţilor ei, nici rugăciunile cele de obşte către Dumnezeu şi nici cererile a toată mulţimea n-au folosit, căci toţi aveau folos de la sănătatea sfintei şi dimpotrivă, de obşte, socoteau pagubă şi vătămare boala ei.

Ce a făcut după aceasta Sfînta Gorgonia? După ce s-a deznădăjduit de alt ajutor, a alergat către Dumnezeu, Doctorul cel de obşte. Şi, aşteptînd vremea nopţii, în care nu era nimeni să o împiedice, fiindcă o slăbise puţin boala, s-a dus şi a căzut cu credinţă la Sfîntul Jertfelnic, chemînd cu mare glas, spre ajutor, pe Dumnezeu. Mai pe urmă, ea urmează celei ce îi curgea sînge, care atingîndu-se de poala hainei lui Hristos, i-a încetat izvorul sîngelui ei. Deci ce a făcut? Şi-a apropiat capul ei de Sfînta Masă şi cu lacrimi, precum a udat desfrînata picioarele lui Hristos, a udat şi ea Sfînta Masă, zicînd că nu se va duce de acolo, pînă nu-şi va lua înapoi sănătatea sa. După aceea, umplîndu-şi cu lacrimile sale tot trupul, o minune! îndată s-a făcut sănătoasă desăvîrşit şi s-a întors acasă uşurată de boală, cu trupul şi cu sufletul, fiindcă şi-a luat plata credinţei şi nădejdii sale. Iar prin întărirea sufletului ei şi-a dobîndit şi sănătatea trupului. În acest fel a fost viaţa fericitei Gorgonia. Acum, să-i vedem şi sfîrşitul.

Fericita dorea moartea pentru multa îndrăzneală pe care o avea către Hristos şi, mai mult decît toate cele pămînteşti, alegea mai bine să fie lîngă El. De aceea, nu s-a lipsit de această dumnezeiască şi înaltă nădejde a ei. Dar ce a urmat? Un somn dulce i-a venit, apoi după multă priveghere ce a făcut-o, rugîndu-se pentru aceasta Domnului, a avut o vedenie, care îi arăta în ce zi are să moară şi să se ducă la Domnul. Aceasta a iconomisit-o Dumnezeu, ca să se pregătească şi să nu se tulbure cînd va veni moartea fără de veste. Cu toate acestea, sfînta n-avea trebuinţă de vreo pregătire, pentru că avusese cu puţin înainte săvîrşirea Sfîntului Botez sau, mai bine să zic, că toată viaţa ei era desăvîrşire. Naşterea de a doua oară o avea de la Duhul Sfînt, prin Sfîntul Botez, iar încredinţarea mîntuirii o avea prin faptele cele bune şi plăcute lui Dumnezeu, pe care le lucrase pînă atunci şi peste care mai pe urmă de toate a pus Sfîntul Botez, ca o pecete. Una era numai care o mîhnea şi aceasta avea trebuinţă s-o adauge lîngă celelalte lucruri bune ale ei. Care era aceasta? Să-şi boteze şi pe bărbatul său, ca să nu rămînă nedesăvîrşit lucrul ei, ci să se ducă desăvîrşită la Hristos cu toate ale ei. De acest lucru se ruga şi îl căuta şi nu s-a lipsit de cererea sa, căci l-a primit de la Dumnezeu, Care face voia celor ce se tem de El.

După ce le avea pe toate după scopul ei şi nimic nu mai lipsea dintre cele cîte poftise, s-a apropiat şi ziua cea hotărîtă a morţii ei; atunci s-a pregătit de moarte şi pentru ducerea spre Hristos a căzut bolnavă după legile firii. Apoi, după ce a poruncit bărbatului său, fiilor şi iubiţilor ei, cîte sînt trebuincioase să le zică o femeie iubitoare de bărbat, de fii şi de fraţi, a vorbit cu înţelepciune şi a învăţat despre petrecerea cerească. Deci s-a făcut ca o zi de sărbătoare, prin învăţătura ei către toţi, în ziua cea mai de pe urmă a vieţii ei. Atunci a adormit şi s-a dus la cele cereşti fericitul ei suflet, nu aşa bătrînă după anii vieţii, căci nici nu voia să trăiască şi să se afle mulţi ani în lume. Dar după bunătăţi şi după faptele bune, era îmbogăţită mai mult decît mulţi alţii, care au ajuns la adînci bătrîneţi.

Însă este bine şi folositor lucru să adăugăm şi ceea ce a urmat la sfîrşitul ei. Fericita zăcea pe pat, după cum am zis, avînd răsuflările cele din urmă, iar împrejurul ei erau multe rudenii şi străini, mîhnindu-se toţi de despărţirea ei. Unii dintr-înşii doreau să audă de la dînsa ceva de folos pentru suflet, ca să povestească celor de pe urmă. Alţii voiau să le spună ceva potrivit ceasului aceluia, însă nimeni nu îndrăznea s-o întrebe, căci întristarea şi durerea inimii lor era nevindecată şi lacrimile le curgeau, neauzindu-se de la dînşii nici un glas. Căci nu se părea cu cale să cinstească cu plîngeri pe ceea ce se despărţea de lume cu semnele sfinţeniei; ci toţi stăteau cu adîncă tăcere, ca şi cum s-ar fi săvîrşit vreo taină dumnezeiască, iar sfînta zăcea nemişcată, fără glas şi fără suflare.

Atunci păstorul cel de obşte, adică tatăl ei, care stătea aproape de dînsa, văzînd-o că îşi mişca încetişor buzele, a apropiat urechile sale cu nădejde, crezînd că va auzi ceva. Şi a auzit-o zicînd un stih din psalmul lui David, potrivit ceasului: “Mă voi culca şi voi dormi cu pace”. Aceasta nu era altceva decît o arătată mărturie şi dovadă a îndrăznelii şi a sfinţeniei cu care fericita Gorgonia a ieşit şi s-a dus către Hristos. Cu a Cărui nemărginită milă, prin rugăciunile sfintei, să ne învrednicim şi noi păcătoşii şi osîndiţii de sfîrşitul cel bun şi mîntuitor în pocăinţă şi mărturisire, ca împreună cu cei mîntuiţi să slăvim şi noi bunătatea Lui cea desăvîrşită, în vecii vecilor. Amin.

Aflat in: Vietile Sfintilor - Februarie Etichete: , ,

Recent Posts

Bookmark and Promote!

Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi celelalte se vor adăuga vouă ! (Matei 6, 33)